O țară ca afară – dar care „afară”?
Atunci când maniheismul politic din România forțează oamenii să aleagă între Occident și Rusia, merită să ne întrebăm ce înțelegem prin una sau alta și de ce nu se discută despre o a treia opțiune politică
Alegerile prezidențiale și anularea lor au dus polarizarea politică din România la o culme nemaivăzută în ultimele două decenii. Polarizarea e cu atât mai febrilă în privința orientării internaționale a României și a statutului său geopolitic: vrem să fim cu Occidentul sau cu rușii? Cam la asta pare să se reducă dezbaterea publică acum și orice ai spune pe subiect te plasează automat, în ochii lumii, într-o tabără sau cealaltă. Politica terțului exclus e la cote maxime. Cu câteva excepții, majoritatea zonei progresiste din România pare să fi capitulat în fața acestui maniheism tocmai când era mai important ca niciodată să n-o facă, ci să ofere un discurs alternativ – sau măcar să pună pe tapet niște întrebări fundamentale.
Ca să eliminăm din start orice dubiu, nu știu niciun om de stânga, în România sau aiurea, care ar vrea să „fie cu rușii”. Rusia lui Putin e tărâmul neoliberalismului autoritarist cu ambiții imperialiste. Dar din critica asta inechivocă nu decurge cu necesitate o adeziune necritică și necondiționată la Occident. Din start, trebuie să clarificăm despre ce „Occident” vorbim aici. Termenul ca atare se referă îndeobște la o entitate civilizațională relativ omogenă ca valori, interese și destin. E o himeră ideologică menită să ascundă două fracturi interne Occidentului: prima, între clasele conducătoare și cele conduse din fiecare țară; a doua, între țările mai puternice și cele mai slabe. Clasele conducătoare și țările puternice care beneficiază de pe urma relațiilor de putere existente au tot interesul să obscureze aceste fracturi. Mai mult, ideea politică de „Occident” face parte – împreună cu alte concepte hegemonice precum „patria” sau „interesul național” – din eșafodajul ideologic care îi face pe săraci să ucidă și să moară pe tărâmuri străine spre beneficiul bogaților și care face țări slabe, ca România, să creadă că interesele imperialiste ale țărilor bogate sunt și interesele lor.
Deci despre ce Occident vorbim când ne exprimăm adeziunea la el? Vorbim de niște valori generice la care rezonăm cu toții (libertate, egalitate, fraternitate) sau de cele câteva puteri occidentale care calcă în picioare valorile respective? De peste un an de zile, genocidul din Gaza este girat și finanțat de acele puteri, în frunte cu SUA. E o barbarie care terfelește dreptul internațional și spulberă orice iluzie în „ordinea internațională bazată pe reguli”. Mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internațională pe numele lui Netanyahu a fost deja sfidat de mai multe cancelarii europene, în frunte cu cea franceză. Cu care Occident ne aliniem noi, bunăoară, în această situație concretă: Curtea Penală Internațională sau puterile occidentale care facilitează – prin bani, armament, expunere mediatică și imunitate juridică – cea mai mare tragedie a vremurilor noastre?
Apoi, pe ce se bazează această presupusă dihotomie între „calea occidentală” a României și venirea la putere a extremei drepte? Tot mai multe țări occidentale au luat recent calea din urmă. Dreapta naționalistă se află acum la guvernare în Austria, Elveția, Finlanda, Italia, Olanda și (din nou) în SUA; în Franța și Suedia, face și desface guverne. Am vrut o țară ca afară și iată că, cel puțin din punctul ăsta de vedere, aproape am reușit.
Chiar și la nivelul instituțiilor UE, îmbrățișate ca un garant al democrației, situația e deplorabilă. Alegerile din iunie ne-au dat cel mai reacționar Parlament European vreodată, iar Comisia Europeană are acum un vicepreședinte din partidul lui Meloni. Frontex, agenția responsabilă de securitatea granițelor UE, e direct responsabilă de miile de refugiați înecați în Marea Mediterană în ultimul deceniu. Iată că extrema dreaptă nici nu trebuie să se afle la butoane pentru ca politicile sale cele mai sinistre să fie implementate de un centru-dreapta tot mai radicalizat. Dacă săpăm și mai adânc, dăm de capitalismul neoliberal de sorginte americană care, prin forurile internaționale ale hegemoniei americane postbelice (FMI, Banca Mondială, GATT), a sporit și mai mult inegalitățile economice – atât între țări, cât și în interiorul lor. Ca să parafrazez din clasici, nu vorbiți despre recrudescența extremei drepte dacă tăceți despre neoliberalism. O întreagă literatură din științele sociale demonstrează legătura cauzală dintre insecuritatea economică provocată de politicile neoliberale și succesul electoral al populiștilor de dreapta – ambele, fenomene cât se poate de occidentale. Fascismul s-a născut în Vest; la fel și crimele coloniale sau cele două războaie mondiale. Iar statul care, în ultima jumătate de secol, a invadat și bombardat mai multe țări decât toate celelalte la un loc e tot un stat occidental. Nu-i mai așteptați pe barbari, că sunt de mult printre noi.uzală dintre insecuritatea economică provocată de politicile neoliberale și succesul electoral al populiștilor de dreapta – ambele, fenomene cât se poate de occidentale.
Fascismul s-a născut în Vest; la fel și crimele coloniale sau cele două războaie mondiale. Iar statul care, în ultima jumătate de secol, a invadat și bombardat mai multe țări decât toate celelalte la un loc e tot un stat occidental. Nu-i mai așteptați pe barbari, că sunt de mult printre noi.
Bun, și ce treabă au toate astea cu binele României? Putem răspunde din două perspective. Să începem cu cea normativă, care ar trebui să fundamenteze orice stângă demnă de acest nume. Deleuze spunea într-un interviu că a fi de dreapta înseamnă a percepe lumea mai întâi din perspectiva ta și a familiei tale, apoi din cea a clasei tale sociale, apoi din perspectiva țării tale și abia apoi, dacă mai apuci, din perspectiva lumii înseși. A fi de stânga e complet invers: să percepi lumea în primul rând și în primul rând din perspectiva lumii înseși, adică să adopți tocmai perspectiva universalistă (care înseamnă și anti-eurocentristă) ce face parte din moștenirea lăudabilă a Occidentului.
Dacă vrem să rămânem în acest registru normativ al stângii și al umanismului universalist, atunci trebuie să condamnăm abuzurile și crimele tuturor imperialismelor. Asta înseamnă să condamnăm Rusia pentru invazia Ucrainei, pentru interferența în procesele electorale din alte țări, pentru asasinatele politice la comandă, pentru sprijinirea unor dictatori brutali ca Assad etc. Dar înseamnă și să condamnăm SUA (și aliații săi vest-europeni parcă lipsiți de orice agentivitate geopolitică în aceste vremuri) pentru războaiele ilegale din Afganistan și Irak, pentru sprijinul acordat altor dictaturi brutale, ca cea din Arabia Saudită, pentru genocidul din Gaza pe care-l facilitează în moduri cruciale etc. Așadar, din această perspectivă normativă, poziția corectă și consecventă e cea de opoziție față de ambele puteri imperialiste și agresoare, nu de aciuire oportunistă la una dintre ele. În plan normativ, nu există rău mai mic între puteri responsabile de măcelărirea a sute de mii de oameni nevinovați.
Dar dacă adoptăm, în schimb, o perspectivă pragmatică, de tip Realpolitik, care este interesul imediat al României în termeni de securitate națională? Să nu fie târâtă în războiul din Ucraina. Dacă vrem să fim pragmatici, atunci alegerea pragmatică a României este să stea cât mai departe de acest război. Și dacă acceptăm, din această perspectivă Realpolitik, că logica de mare putere a SUA explică războaiele ilegale din Orientul Mijlociu ori cele 750 de baze militare răspândite pe tot mapamondul, atunci oare aceeași logică de mare putere nu explică și invazia Rusiei în Ucraina pentru a preîntâmpina extinderea unui bloc imperialist rival? Subliniez, vorbim aici de explicații, nu justificări. Dar explicațiile trebuie să evite dublul standard. În acest context, oare prin alinierea la o putere imperialistă (SUA), nu cumva România intră și mai clar în bătaia puștii celeilalte puteri imperialiste (Rusia)? Nu cumva, din dorința de-a stăvili primejdia rusească ajungem, paradoxal, să alimentăm tocmai acea primejdie? Oare nu e posibilă o politică a terțului inclus, în care România să dea curs unei diplomații care să balanseze cu prudență între marile puteri? Nu cumva o astfel de diplomație e preferabilă nu în ciuda, ci tocmai din cauza poziției noastre geopolitice vulnerabile?
Sunt niște întrebări elementare, dar a căror dezbatere rațională și constructivă a devenit practic imposibilă într-o sferă publică atât de polarizată ca cea din România. Maniheismul geopolitic e atât de prevalent și agresiv, că simpla punere a problemei în termenii schițați mai sus e întâmpinată negreșit cu acuzații și invective care ucid în fașă orice posibilitate de dezbatere (la fel ca în cazul altor subiecte tabu, precum moștenirea comunistă, tranziția la capitalism, taxarea bogaților, apartenența la UE etc.). Vrem să apărăm democrația de Călin Georgescu, dar tocmai aceste tendințe nedemocratice din societatea civilă, care diabolizează orice abatere de la dogma dominantă, i-au împins pe mulți în brațele unuia ca Georgescu. Dacă sunt catalogați oricum ca putiniști pentru că pun sub semnul întrebării apetența pentru război a elitelor domestice și occidentale, atunci de ce să nu voteze de-a dreptul cu un candidat putinist? Evident, asta nu înseamnă că soluția e „suveranismul” etno-religios și fascistoid de tip Georgescu. Pe lângă admirația sa pentru criminali de război și elucubrațiile misticoide, viziunea lui socioeconomică este, după cum am argumentat aici, o utopie mic-burgheză în care România devine o țară de patroni mici și mijlocii, sprijiniți de stat. Despre salarii și condiții de muncă mai bune pentru lucrători nu se pomenește nimic.
Nu putem decât să deducem că exploatarea și austeritatea vor continua și mai abitir. Avem de-a face cu un suveranism profund reacționar, unde miza e ca stăpânii străini ai țării să fie înlocuiți de stăpâni autohtoni. Niciun om sau grup de stânga nu poate rezona cu așa ceva (deși unii au făcut-o, spre rușinea lor). În cazul de față, dușmanul dușmanului meu nu e prietenul meu – e doar un alt dușman. O stângă care nu înțelege nevoia de-a te opune oricărei drepte, fie ea naționalistă sau neoliberală, care nu oferă o alternativă la ambele, și-a trădat propria rațiune de-a fi.
Însă mulți oameni de rând, care altminteri ar rezona la o agendă economică de stânga, sunt atrași de retorica suveranistă pentru că e singura din mainstream care se adresează nemulțumirilor lor altminteri (parțial) legitime. Doar pentru că soluția propusă de Georgescu e greșită, nu înseamnă că problema diagnosticată e inventată. Și ceasul stricat indică ora corectă de două ori pe zi. Da, România chiar ocupă un loc subaltern în UE, a cărei arhitectură legislativă impune limite structurale dezvoltării țărilor periferice. Fondurile europene sunt un beneficiu irefutabil, dar colateral. Sunt o compensație pentru politicile neoliberale care condamnă o societate deja precară la dependență și subdezvoltare perpetuă: taxarea mică a bogaților și corporațiilor, de-reglementarea pieței muncii și salariile mici care decurg din aceasta, privatizarea proprietății de stat, imposibilitatea practică de-a croi o politică industrială competitivă în raport cu marile puteri industriale, care au dictat termenii integrării europene de la bun început ș.a.m.d. În contextul acestor politici neoliberale și al relațiilor de putere din interiorul UE, nu putem fi o țară ca afară tocmai pentru că acel „afară” nu are niciun interes ca țările mai sărace să-l ajungă din urmă. În schimb, are tot interesul să subordoneze țările mai sărace în vederea extracției de resurse financiare, materiale și umane.
Să luăm doar exemplul liberei circulații a persoanelor, un beneficiu greu de tăgăduit al apartenenței la UE, de care ne-am bucurat mulți dintre noi. Numai că, iarăși, e un beneficiu contingent. Migrația este, în primul și primul rând, un mecanism de extracție de capital uman dinspre țările sărace înspre cele bogate – transferul unei forțe de muncă ieftine, atât prin disponibilitatea sa de-a lucra pe salarii mai mici decât lucrătorii autohtoni (inclusiv printr-o rată multă mai scăzută de sindicalizare), cât și prin aducerea unor lucrători înalt calificați (doctori, ingineri etc.) a căror calificare a fost deja făcută în țara de origine. Marea Britanie, de pildă, alocă tot mai puține fonduri pentru instruirea de asistente medicale tocmai pentru că știe că poate importa asistente medicale deja instruite în alte țări.
La capătul celălalt de pod, emigrația este o supapă prin care statele din țările mai sărace se eliberează de presiunea investirii în locuri de muncă, servicii publice și infrastructură. Dar e și o sursă suplimentară de investiții externe sub forma remitențelor trimise acasă de emigranți: de ani buni încoace, diaspora e cel mai mare investitor extern în economia României (6,5 miliarde de euro în 2023, un record istoric). Pe scurt, libera circulație are o dublă funcție de consolidare a raporturilor neocoloniale între țări și a politicilor structurale neoliberale pe plan domestic. Altminteri, da, tuturor ne convine că nu mai stăm la coadă pentru vize.
Sigur că soluția nu e ieșirea imediată din UE. Azi, în România, nu există o stângă puternică, capabilă nu doar să ajungă la guvernare ci și să preia frâiele unui proiect de emancipare economică și geopolitică. În contextul concret în care ne aflăm, ieșirea din UE sub cârma unui Georgescu ar avea un caracter profund reacționar, cu efecte socioeconomice absolut dezastruoase (cum am zis și în dezbaterile trecute pe acest subiect). Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne ferim de discutarea deschisă a problemelor semnalate mai sus – atât în ceea ce privește poziția României în UE, cât și caracterul mai general al UE și al puterilor occidentale pe care vrem să le emulăm. Ignorarea sau minimalizarea acestor probleme nu va face decât să alimenteze capacitatea de atracție a unor farisei periculoși ca Georgescu ori Simion.
Foto: Captură de pe ecran de la hit-ul trupei Vunk Vreau o Țară ca Afară (sursă: YouTube)
Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram, iar aici e newsletter-ul lui din Substack!
About The Author
