Bogdan Cozma: Observăm o consolidare a parteneriatului strategic între România și Polonia

Bogdan Cozma este coordonator de program la German Marshall Fund, cu expertiză în geopolitică a Europei Centrale și de Est, precum și în rolul implicării civice în consolidarea democrației. Domeniile sale de expertiză includ Inițiativa celor Trei Mări, instituțiile Uniunii Europene, politica externă și dinamica geopolitică a regiunii Mării Negre.

Deține o diplomă de licență în științe politice și un master în filozofie, politică și economie (PPE) de la Universitatea din București. În prezent, este doctorand la Școala de Doctorat în Afaceri Internaționale a Academiei de Studii Economice din București.

Bogdan Cozma explică dinamica și contradicțiile relațiilor româno-poloneze, avertizează că dinamica relațiilor româno-maghiare nu trebuie exagerată și remarcă un trend ascendent în relațiile româno-ucrainene. Cozma constată că partenerii euro-atlantici doresc o cooperare mai strânsă între România, Bulgaria și Turcia, dar dorește ca mai multe inițiative de cooperare să vină direct de la București sau Sofia și nu ca reacție la presiuni externe. În ceea ce privește viitorul președinte al României, analistul conchide că indiferent dacă acesta va fi o figură suveranistă sau un politician proeuropean politica lui externă va depinde mult de direcția în care vor bate vânturile în regiune. Cu opțiunea nucleară a lui Călin Georgescu dezarmată, România va avea în continuare relații bune cu Europa de Vest dacă va apărea un președinte suveranist. Iar dacă președintele este proeuropean, este puțin probabil să fie un actor extern activ și cel mai probabil va urma linia europeană fără prea multe inițiative proprii.

Domnule Cozma, există o fascinație românească pentru Polonia, pentru succesul său economic, pentru influența la nivelul UE, chiar și pentru verticalitatea și demnitatea poporului său religios și iubitor de Dumnezeu, care își apără interesele în UE. Dar putem vedea și prin ultimii 10 sau mai mulți ani cum în momentul în care România alege un președinte germanofon, Polonia devine suveranistă și invers – când Donald Tusk, acuzat în Polonia că este pro-german, este prim-ministru la Varșovia, suveranismul crește în România. Care este adevărata natură a relației polono-române? Cât din ea este concurență și cât din ea se bazează pe interese comune și cooperare?

Într-adevăr, a devenit tot mai ușor de observat că atât politicienii de la București, cât și experții români urmăresc cu atenție succesul Varșoviei. Insă, când discutăm despre relațiile polono-române, nu ne putem rezuma doar la o simplă dihotomie între cooperare și concurență.

Polonia reprezintă un model pe care atât pro-europenii, cât și suveraniștii, vor să-l reproducă, din considerente diametral opuse. Pe de o parte, Polonia atrage interesul pro-europenilor romani, care îl consideră pe Donald Tusk un exemplu de lider de anvergură, luat în serios de partenerii din Europa de Vest în susținerea proiectului european. În același timp, suveraniștii apreciază partidul Lege și Dreptate (Prawo i Sprawiedliwość  – PiS)) și, într-o formă mai radicală, partidul Konfederacja, care promovează un discurs naționalist și orientat spre valorile tradiționale, precum și rebel față de Bruxelles. Cu alte cuvinte, putem vorbi despre un respect tacit al clasei politice din România față de Polonia. 

În ceea ce privește alegerea liderilor cu viziuni pro-europene sau suveraniste în contratimp, aceasta nu pare să fi avut un impact negativ semnificativ asupra relațiilor bilaterale. Vă atrag atenția asupra perioadei 2012 – 2015, chiar și când în România era prim-ministru un politician care astăzi este candidat suveranist în alegerile prezidențiale din mai 2025, în timp ce în Polonia la conducerea guvernului se afla Donald Tusk. Acest  aspect nu a reprezentat o barieră pentru devoltarea relațiilor Romaniei cu Polonia.

Ulterior, după cum ați menționat, am putut observa o inversare de situație: alegerea unui germanofon în România, în timp ce în Polonia a venit la guvernare o coaliție suveranistă. Nici acest aspect nu a dus la o deteriorare a relațiilor dintre cele doua state, fiind perioada când s-au pus bazele unor proiecte strategice comune, precum Inițiativa celor Trei Mări, formatul Bucharest 9 sau cooperarea în domeniul energiei nucleare.

Ca urmare a pierderii încrederii în relațiile polono-ungare după începerea războiului din Ucraina, premierul polonez de la acea vreme, Mateusz Morawiecki, a vizitat Bucureștiul și au început să se deruleze o serie de inițiative de cooperare culturală și de altă natură între români și polonezi. Ce s-a întâmplat în relațiile româno-poloneze după vizita lui Morawiecki din martie 2023 pana la azi?

Perioada recentă a fost o perioadă de consolidare a parteneriatului strategic dintre Polonia și România, nu doar în domeniul cultural, ci și în cel economic și cel de apărare.

Din perspectiva culturală, cele două țări au stabilit ziua de 3 martie ca zi a solidarității polono-române, iar acest gest a fost urmat de lansarea Sezonului Cultural Româno-Polon (2024–2025), care a adus în prim-plan expoziții și evenimente organizate în muzee și instituții de cultură din ambele țări.

O evoluție poate și mai relevantă a fost coordonarea în domeniul apărării. România a decis să urmeze exemplul Poloniei și să achiziționeze obuziere autopropulsate K9 din Coreea de Sud, cu planuri de a le produce local. Având în vedere că și Polonia folosește același sistem, decizia ajută semnificativ la reducerea costurilor de mentenanță.

Din punct de vedere economic, comerțul dintre cele două țări a depășit 11 miliarde de euro anual și am văzut decizii ale unor companii poloneze mari, precum grupul Żabka (care se află in spatele brandul Froo) și PKO Bank Polski, de a se extinde pe piața din România.

Cu toate acestea, ar fi greșit să considerăm că aceste acțiuni sunt rezultatul deteriorării relației dintre Polonia și Ungaria. Parteneriatul româno-polon precede această ruptură dintre Budapesta și Varșovia și va continua să se dezvolte pe baza unor interese comune, indiferent de evoluțiile din relația dintre Polonia și Ungaria.

Relațiile româno-ungare sunt la un nivel înalt de multă vreme. Cum influențează această apropiere dintre români și maghiari/unguri – la nivel de elite și popor, relațiile româno-polone și româno-ucrainene? Nu există o anumită reticență la apropierea mai mare de Polonia și Ucraina în rândul elitelor românești și mai ales în rândul suveraniștilor români?

Aici ați ridicat mai multe întrebări interconectate, permiteți-mi să le abordez pe rând, începând cu relațiile româno-ungare.

Aceste relații se manifestă mai mult la nivel declarativ. Desigur, sprijinul oferit de Ungaria privind aderarea României la spațiul Schengen a fost recunoscut și apreciat de clasa politică din București. Dar dacă ne uităm mai departe de acest episod, constatăm că majoritatea proiectelor concrete de cooperare între cele două țări se desfășoară în cadrul unor formate multilaterale, precum Uniunea Europeană, NATO sau Inițiativa celor Trei Mări, care implică și alte state.

La nivel bilateral, am văzut declarații privind dorința de a intensifica colaborarea în domenii variate (energie, comerț, transport etc.) în cadrul întâlnirilor guvernamentale dintre România și Ungaria. Totuși, chiar și în aceste contexte, partea română a insistat public asupra sublinierii riscurilor de securitate reprezentate de Federația Rusă. Prin urmare, nu putem vorbi despre progrese semnificative. Un exemplu recent este opoziția exprimată de autoritățile române față de intenția grupului maghiar MVM de a achiziționa compania E.ON, opoziție motivată de considerente de securitate.

Nici pe plan economic relațiile nu au înregistrat progrese notabile. Ponderea importurilor României din Ungaria a scăzut de la 8,4% în 2010 la 6,3% în prezent. Prin contrast, importurile din Polonia au crescut în aceeași perioadă de la 3,6% la 6,2%.

În ceea ce privește capacitatea Ungariei de a influența relațiile României cu Polonia sau Ucraina, aceasta este insignifiantă. În primul rând, o astfel de influență ar contraveni intereselor de securitate ale României. În al doilea rând, ar genera tensiuni nu doar în relația cu cele două state, ci și în relația cu Bruxelles-ul. Iar în al treilea rând, dintr-o perspectivă realistă a relațiilor internaționale, Ungaria nu are ce să ofere României, nici beneficii economice, nici garanții de securitate, care să poată conferi Budapestei o asemenea influență. Simpla simpatie a unui segment minoritar al clasei politice și al electoratului nu este de ajuns pentru a determina schimbări drastice în politica externă.

Referitor la poziția elitelor politice suveraniste față de o eventuală apropiere de Polonia și Ucraina, voi menționa întâi că cele două țări trebuie tratate distinct. În cazul Poloniei, ambele segmente ale spectrului politic de la București urmăresc cu interes evoluțiile de la Varșovia; acest lucru nu înseamnă în mod obligatoriu și o dorință puternică de a consolida cooperarea. Totuși, actualii reprezentanți ai curentului suveranist, aflați în cursa prezidențială, și-au manifestat în trecut deschiderea către Polonia.

În cazul Ucrainei, situația este mai complexă. Aici există într-adevăr o reticență a suveraniștilor privind o apropiere mai strânsă, însă această poziție nu este influențată de Ungaria. Mai degrabă, influența exercitată de Washington, și în special poziția președintelui Donald Trump față de Ucraina, va avea un impact mult mai semnificativ. Ea va amplifica sau, dimpotrivă, diminua această reticență suveraniștilor.

România a avut anumite probleme deschise cu Ucraina după destrămarea Uniunii Sovietice. Dar în octombrie 2023 cele două țări au stabilit un parteneriat strategic, iar în vara lui 2024 au semnat un acord de cooperare în domeniul securității. Care este stadiul actual al relațiilor bilaterale? Cât de mulțumite sunt elitele politice românești cu privire la unele dintre problemele, care obișnuiau să divizeze – de exemplu, statul și drepturile culturale ale minorității românești din Ucraina?

Pentru cei care privesc din exterior și încearcă să înțeleagă natura relațiilor româno-ucrainene, este important să înțeleagă mai întâi că până în 2014 Ucraina nu a existat în mentalul colectiv al românilor ca un stat suveran, independent, cu o politică externă proprie. Înainte de Euro-Maidan și de izbucnirea războiului din Donbas, societatea românească percepea Ucraina mai degrabă ca pe o extensie a Moscovei. Adică un stat aliniat agendei Kremlinului, într-un mod comparabil cu percepția actuală asupra statului Belarus.

Conflictele la care ați făcut referire, precum disputa privind delimitarea zonelor economice exclusive din jurul Insulei Șerpilor sau conflictul din Transnistria (în care România a sprijinit Republica Moldova, în timp ce Ucraina a susținut forțele separatiste transnistrene) nu au contribuit nicidecum la dezghețarea relațiilor bilaterale.

Situația s-a schimbat semnificativ după 2014. Un prim pas a fost intensificarea relațiilor comerciale, odată cu reducerea taxelor vamale ca urmare a semnării Acordului de Asociere dintre Ucraina și Uniunea Europeană. Ulterior, au urmat mai mulți pași importanți pentru consolidarea cooperării în domenii precum securitatea, infrastructura și cultural.

Odată cu invazia rusă pe scară largă, declanșată pe 24 februarie 2022, România a oferit Ucrainei un sprijin militar important. Deși aceste transferuri s-au realizat fără o comunicare transparentă către cetățenii români, se știe (din presa ucrainiană) că România a furnizat echipamente și muniție compatibile cu sistemele sovietice aflate în dotarea armatei ucrainene, dar și tehnică militară modernă, precum o baterie Patriot.

Cu toate acestea, cel mai important sprijin oferit de România a fost cel logistic. Țara noastră a facilitat tranzitul armamentului livrat de alte state europene, inclusiv Bulgaria, către Ucraina. De asemenea, România a permis navelor ucrainene să utilizeze porturile românești pentru a exporta produse către piețele europene și africane. În același sens, au fost accelerate planurile pentru construirea unui aeroport între orașele Brăila și Galați, cu scopul de a întări rețeaua logistică de la granița de sud a Ucrainei. Nu în cele din urmă, România joacă un rol principal în instruirea piloților ucraineni la baza aeriană de la Fetești unde a fost înființat un centru european de pregătire pentru avioanele F-16.

La rândul său, partea ucraineană a răspuns acestor eforturi prin mai multe decizii care au consolidat parteneriatul bilateral. Cea mai importantă a fost recunoașterea limbii române, și nu a așa-zisei „limbi moldovenești”, ca limbă oficială a minorității române din Ucraina.

Desigur, mai există și alte aspecte nerezolvate privind drepturile minorității române din Ucraina, însă sunt convins că acestea vor fi soluționate în viitorul apropiat. Din păcate, în spațiul public, această temă a fost confiscată aproape exclusiv de politicienii suveraniști. Consider că aceasta este o eroare strategică majoră din partea taberei pro-europene, mai ales având în vedere că respectarea drepturilor minorităților naționale reprezintă una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene. În plus, Ucraina oricum este obligată să le abordeze ca parte a procesului de aderare la UE. 

Așadar, în ciuda curentului suveranist, poziția în care ne aflăm astăzi în ceea ce privește relațiile româno-ucrainene este net superioară decât în perioada de dinainte de 2014.

La ce schimbări vă așteptați în relațiile regionale ale României – cu Polonia, Ungaria și Ucraina, dacă viitorul președinte al României este un suveranist și dacă este o figură pro-triunghiul de la Weimar? De fapt, cum ați defini alegerea de politică externă, pe care alegătorii români trebuie să o facă atunci când optează pentru un candidat sau altul – este între triunghiul de la Weimar și țările dominate de suveraniști, sau ar trebui definită în alt mod?

Din fericire, nu ne mai aflăm în situația de „cod roșu” din decembrie 2024, când o victorie a lui Călin Georgescu ar fi însemnat o perturbare majoră a tuturor angajamentelor externe ale României, nu doar în relație cu Polonia și Ucraina. România va continua să suporte consecințele deciziei de invalidare a alegerilor prezidențiale, mai ales în raport cu partenerul strategic de peste ocean, care a criticat vehement această hotărâre. Totuși, din perspectiva cooperării cu statele europene, situația nu mai este la fel de alarmantă.

Așadar, dacă ne uităm la reprezentații curentului suveranist, George Simion și Victor Ponta, observăm că aceștia nu sunt total opuși dialogului cu partenerii europeni. Fie că vorbim despre aparițiile lui George Simion alături de lideri europeni naționaliști precum fostul prim-ministru polonez Mateusz Morawiecki sau actualul prim-ministru al Italiei, Giorgia Meloni, fie că ne referim la mandatul lui Victor Ponta din perioada 2012–2015, niciunul dintre acești lideri nu pare dispus să-și asume angajamente radicale care ar rupe legăturile României cu Uniunea Europeană.

De asemenea, aceștia nici nu au capacitatea de a face acest lucru. Deși se trasează adesea paralele între ei și Viktor Orban, un detaliu important este adesea ignorat: controlul consolidat pe care Orban l-a construit asupra propriului partid de-a lungul anilor. Prin comparatie, George Simion se află într-o poziție fragilă. Suveraniștii sunt divizați în trei partide, dintre care două (POT și SOS) au fost fondate de persoane aflate în conflict deschis cu Simion și care isi pot retrage oricând susținerea. Chiar și în interiorul partidului AUR, pe care îl conduce, există zvonuri despre o posibilă ruptură între el și celălalt copreședinte, Claudiu Târziu.

Dacă viitorul Președinte al României va fi un suveranist, acesta cel mai probabil va încerca să obțină beneficii atât din partea partenerilor europeni, cât și din partea unor alți actori, precum China, cu care va încerca să interacționeze fără a-și lua însă angajamente majore care să atragă repercusiuni din partea europeană. În privința relației cu Ucraina și Rusia, poziționarea SUA și eventualul răspuns al Uniunii Europene vor juca un rol decisiv. Un președinte suveranist, oricare ar fi dintre cei doi, nu va fi un deschizător de drumuri, ci va aștepta să vadă cum bate vântul geopolitic.

Nu știu dacă eticheta de „pro-triunghiul de la Weimar” este cea mai potrivită în acest context, întrucât cele trei țări, Polonia, Germania și Franța, se confruntă, la rândul lor, cu valuri suveraniste interne și nu acționează întotdeauna ca un bloc unitar în toate domeniile. De exemplu, în dezbaterea privind energia nucleară, România s-a aliniat poziției Franței și Poloniei, împotriva Germaniei și Austriei. În plus, politicienii români aflați în opoziție față de curentul suveranist nu se revendică neapărat ca fiind pro-Germania, pro-Franța sau pro-Polonia, ci se definesc mai degrabă ca pro-europeni sau pro-euroatlantici. În acest sens, o etichetă mai potrivită ar fi aceea de pro-europeni sau de susținători ai Pactului de la Snagov.

Dacă viitorul Președinte al României va fi un pro-european, este de așteptat ca politica externă să nu sufere schimbări majore față de direcția urmată până acum. Insă, merită menționat că politica externă promovată de clasa politică tradițională din România a fost, în general, mai degrabă reactivă decât proactivă. Un președinte pro-european va urma direcția trasată de Bruxelles, însă este puțin probabil să fie un jucator activ, cu initativă în promovarea intereselor Uniunii Europene în regiune, așa cum o fac Polonia, Lituania sau chiar Republica Moldova.

Războiul din Ucraina a dus la semnarea unui parteneriat strategic între Bulgaria și România în martie 2023. Ce urmează în relațiile româno-bulgare după alegerile prezidențiale? Cine sau ce este forța de schimbare în aceste relații? Cât de mare este ambiția celor două țări de a le duce mai departe și care sunt obstacolele în acest sens?

Este paradoxal cum două țări vecine, aliate, cu o cultură și o istorie atât de apropiate, care au parcurs împreună procesele de aderare la NATO, Uniunea Europeană și, mai recent, la spațiul Schengen, ajung să semneze un parteneriat strategic abia în 2023 și asta în contextul războiului din Ucraina.

Deși nu cunosc în detaliu politica externă a Sofiei, cred că și Bulgaria adoptă, la fel ca România, o politică externă reactivă, prin care ambele țări așteaptă ca oportunitățile de cooperare să se prezinte de la sine, în loc să fie ele însele inițiatoarele dialogului. Această lipsă de inițiativă mi se pare principalul obstacol în calea dezvoltării relațiilor româno-bulgare.

Odată cu semnarea acestui parteneriat strategic, sunt încrezător că relațiile bilaterale vor continua să se consolideze. Este un pas major, care poate deschide calea unor noi proiecte comune în domeniul securității, în special în regiunea Mării Negre, energiei și al infrastructurii transfrontalieră.

În ceea ce privește ambiția celor două țări de a aprofunda această relație, consider că poziția lor strategică, ca state situate pe flancul estic al NATO, cu ieșire la Marea Neagră și parte a spațiului Schengen, atrage tot mai mult interesul partenerilor euroatlantici, care își doresc o cooperare mai strânsă între România, Bulgaria și Turcia, așa cum reiese, de altfel, și din strategia SUA privind regiunea Mării Negre. Cred că elitele politice din ambele țări sunt împinse de contextul geopolitic să intensifice parteneriatul strategic, un aspect care va aduce beneficii ambelor țari. Desigur, mi-aș dori ca tot mai multe inițiative de cooperare să pornească direct de la București sau Sofia, și nu doar ca reacție la presiuni externe. Însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de mai mult dialog între români și bulgari, iar pe această cale vreau să salut eforturile pe care le faceți pentru a stimula cât mai multe conversații între cele două maluri ale Dunării.

Foto: Bogdan Cozma (sursă: Bogdan Cozma)

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram, iar aici e newsletter-ul lui din Substack!

About The Author