Corina Murafa: Până acum tranziția justă este o oportunitate ratată în România

Malgorzata Kulbaczewska-Figat, Vladimir Mitev

Dr. Corina Murafa este un expert independent în politici publice, activist și profesor universitar în domeniul climei, energiei și sustenabilității. A colaborat cu mari organizații non-profit, publice și private, precum Banca Mondială, Comisia Europeană, Frankfurt School of Management, Ashoka, Environmental Defense Fund, Biroul Primului Ministru, OMV Petrom, Deloitte și diverse alte guverne naționale, ONG-uri și grupuri de reflecție.

Din 2023, ea dă glas organizațiilor societății civile care lucrează în domeniul climei și energiei la Bruxelles, în calitate de membru al Consiliului Economic European, după ce a ocupat o poziție similară la nivel național în anteriorii patru ani. Activitatea sa se concentrează în principal pe tranziția energetică justă, sărăcia energetică și transformările ESG în corporații. Este membră a Observatorului Român al Sărăciei Energetice și lector universitar doctor la Facultatea de Administrarea Afacerilor din cadrul Universității de Studii Economice București, având o solidă pregătire academică prin studii și burse de lungă durată în economie și politici energetice și climatice la UC Berkeley, Hertie School of Governance, New York University, Universitatea de Studii Economice București.

Interviul a avut loc pe 30 decembrie 2024.

Malgorzata Kulbaczewska-Figat: Doamna Murafa, o serie de regiuni industriale din România – Dolj, Galați, Gorj, Hunedoara (inclusiv Valea Jiului), Mureș și Prahova – au fost calificate pentru a primi finanțare europeană în cadrul fondului pentru tranziție justă. În calitate de expertă în tranziție justă și durabilă, nu numai că ați urmărit ce s-a întâmplat mai departe, dar ați fost implicată în proces încă de la început, din momentul creării planurilor teritoriale de tranziție justă. Care sunt gândurile dumneavoastră la mai bine de un an de la alocarea acestei finanțări pentru România? Care regiuni o duc bine, care mai puțin bine? Care sunt principalele provocări pentru întregul proces?

Cred că este o oportunitate ratată în general – în toate regiunile vizate. Nu cred că există vreo regiune care să se descurce mai bine decât celelalte în ceea ce privește absorbția fondurilor sau chiar crearea de narațiuni alternative pentru comunitatea locală, din păcate. Cred că suntem cei mai slabi din Europa în ceea ce privește absorbția acestor fonduri. De asemenea, cred că ne lipsește cu adevărat o viziune comună și coerentă asupra căii de tranziție pentru aceste regiuni și pentru România în general.

Unul dintre marile obstacole pe care le-am văzut în ultimii ani este faptul că, în ciuda existenței fondurilor, au existat multe mesaje contradictorii din partea politicienilor noștri cu privire la viitorul cărbunelui ca sursă de energie. Au existat diverse încercări de a amâna procesul de tranziție și multe declarații conform cărora este prea devreme să eliminăm treptat cărbunele.

Avem o politică energetică care este foarte legată de gaz. O tranziție de la cărbune la gaz nu este ideală, dar este exact ceea ce au în vedere politicienii români. Ca urmare, în ciuda eforturilor organizațiilor societății civile la nivel local de a crea narațiuni și căi alternative, comunitățile locale nu cred în procesul de tranziție justă și în diversificarea energetică.

O altă provocare este o deconectare foarte puternică între nivelul central de guvernare și nivelurile regional și local. Regiunile carbonifere au toate cicatrici socio-economice diferite din trecut. Având în vedere capacitatea redusă a administrației locale, ar fi departe de a fi realist să credem că acestea vor identifica singure oportunități de investiții și vor realiza proiecte strategice mari. Și, din păcate, nu au primit suficient sprijin din partea guvernului central pentru a direcționa acolo unele investiții strategice și pentru a schița proiecte strategice care să le ajute să găsească alternative. Au fost lăsate pe cont propriu.

Înseamnă că în cei peste doi ani de când a fost anunțată prima alocare de fonduri pentru tranziția justă, România nu a realizat niciun progres?

În acest moment, din păcate, programul este disfuncțional. Comitetul de management, comitetul de monitorizare a programului, care este format din asociații de afaceri, sindicate, organizații ale societății civile, nu poate lua decizii cu privire la noile ghiduri de finanțare pentru program. Singurele orientări care au fost adoptate și puse în aplicare până acum sunt orientările privind sprijinul pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

Și chiar și acestea au fost afectate în mod semnificativ de lipsa voinței politice, dar și de lipsa capacității locale de a elabora proiecte care să întruchipeze noua economie verde. Prin urmare, România nu este în măsură să adapteze orientările la acest tip de investiții noi, productive și inovatoare.

Ceea ce vedem pe teren sunt vechile idei de proiecte reciclate din fondurile UE anterioare și din programele finanțate de UE, cum ar fi Programul Operațional Regional.

Despre ce fel de proiecte vorbim?

Există, de exemplu, proiecte de deschidere a unei pensiuni, a unui hotel, a unui restaurant – care înseamnă, de fapt, că o casă privată va fi renovată, iar un antreprenor local va fi un pic mai bogat. Banii sunt pur și simplu transferați între companii. Nu există nicio tendință antreprenorială nouă și inovatoare în niciuna dintre regiunile în cauză. În schimb, există o mulțime de fonduri prost gestionate. Foarte nefericit, ca să nu spun mai mult.

Am păstrat legătura cu o mulțime de oameni din sistem care au lucrat cu mine pe acest subiect în România. Toți aceștia, fie că sunt încă în administrația publică, fie că au plecat – sunt extrem de dezamăgiți. Ei spun că nimeni nu iubește acest program și nimeni nu dorește acest program. Se prefigurează un eșec total și sunt foarte pesimistă cu privire la viitor. Dacă vă uitați la calendar, vă veți da seama că banii pentru Next Generation trebuie cheltuiți foarte repede – și, prin urmare, este complet imposibil să ne imaginăm că vor fi cheltuiți în mod corespunzător.

Dar problema privind doar tranziția ca proces nu este limitată doar la România. Este o problemă pan-europeană. Vorbim despre un concept care este ancorat într-un mecanism de finanțare, dar nu și într-un cadru politic și de politici. Aceasta este o mare problemă, pentru că Fondul de Tranziție Justă nu va rămâne cu noi pentru totdeauna. Ne-am depus toate eforturile în ceva care constă în pomparea de bani în regiunile selectate, fără a avea o abordare politică mai nuanțată a tranziției corecte, fără a avea mecanisme de observare, monitorizare sau prognoză.

Fondul pentru Tranziție Justă a fost doar un fond guvernat de regulamentul UE și nimic mai mult. Între timp, există o recunoaștere din partea cadrelor universitare, dar și din partea profesioniștilor din domeniul politicilor din ministere și din administrația publică, și chiar din partea unor politicieni, că avem nevoie de un cadru politic și că problema tranziției echitabile este cu siguranță mult mai largă decât doar regiunile carbonifere. Există oameni care înțeleg acest lucru, însă cadrul politic încă nu a fost creat.

Ne putem aștepta să vedem în curând pași către crearea acestuia?

Având în vedere nesiguranța de pe piața energetică a UE legată de invazia Rusiei în Ucraina, dar și ascensiunea partidelor conservatoare peste tot în Europa, ideea de tranziție justă a suferit o serie de lovituri. Cu puțin timp înainte, conceptul de tranziție justă a luat amploare și oamenii au început să creadă că avem nevoie de tranziție. Apoi au apărut partidele de dreapta cu viziunile lor conform cărora tranziția nu poate fi realizată și că decizia de a elimina treptat cărbunele a fost luată într-un mod pripit.

Ar putea turbulențele politice recente din România să aibă un impact negativ asupra problemei?

Impactul negativ a fost deja resimțit. În 2024, românii au votat într-o serie întreagă de alegeri. Am trecut printr-o campanie electorală perpetuă, ceea ce a însemnat că toate mesajele retoricii populiste erau foarte catchy. Toată lumea le-a folosit. Toți politicienii au folosit UE ca țap ispășitor pentru toate situațiile economice proaste prin care au trecut oamenii.

Chiar și cele mai pro-europene partide din România au lăsat să se înțeleagă că UE ne cere să facem asta sau aia și că interesele României nu au fost corect afirmate în deciziile UE. De multe ori am auzit că cărbunele și gazele sunt de cea mai mare importanță. Dar există mai mult decât cuvinte: persoana care a ajuns să conducă Autoritatea de Management pentru program anul trecut este de fapt un politician de extremă dreapta care a candidat pentru Parlamentul UE și apoi pentru Senat în numele partidului de extremă dreapta AUR. Se pare că programul a fost blocat în mod deliberat…

O jurnalistă de investigații lucra în regiunile carbonifere ale României și a descoperit faptul că partidul AUR câștiga mult teren. Ei s-au apropiat de 50% din sprijin cu o retorică foarte anti-UE, pro-cărbune, sugerând că UE a cerut o eliminare treptată a cărbunelui din România, în timp ce nu a oferit niciun fel de asistență sau compensare.

Imaginați-vă asta: o persoană care ar fi trebuit să coordoneze debursarea fondului de tranziție justă candida pentru partidul care făcea campanie împotriva tranziției. În opinia mea, a fost un conflict de interese foarte clar. Nimeni nu vorbește deschis despre asta, pentru că ea este un funcționar foarte înalt în administrația publică din România.

Rezumând, există atât provocări generale la adresa procesului de tranziție justă, care sunt valabile în mai multe țări, și, în același timp, România are propriile sale probleme specifice.

Regiunile carbonifere din România sunt de obicei regiunile care au fost afectate negativ în timpul primei tranziții din anii ’90, trecerea la economia de piață. Credeți că aceste regiuni pot ajunge vreodată la prosperitate? Vor putea vreodată să vindece rănile colapsului social care a avut deja loc, ca în Valea Jiului?

Ele nu vor deveni niciodată poli de creștere sau poli de inovare. Aceasta este doar retorica cu care ne amăgim uneori.

Ceea ce se poate face este să se îmbunătățească condițiile de viață. Ele pot oferi o mai bună calitate a vieții și servicii mai bune pentru oamenii care au rămas acolo. Nu cred că sunt condamnate. Am văzut mici comunități din România recuperându-se după perioade de declin industrial pe care le-am văzut peste tot în România începând cu anii ’90. Da, declinul a fost mai grav în Valea Jiului și în Gorj, dar a fost o situație unică la nivelul întregii Românii. Și sunt regiuni care o duc cumva mult mai bine decât altele – cum ar fi Reșița, Arad și multe altele.

Regiunile carbonifere nu vor fi campioane, dar este nedrept să le abandonăm și să le condamnăm la un nivel cu adevărat abisal de subdezvoltare. În Petroșani, veți vedea oameni care trăiesc într-o sărăcie cumplită, folosind gunoaie și haine la mâna a doua pentru a-și încălzi casele. Acesta este un lucru care ar trebui – și poate – să fie îmbunătățit.

Există mulți actori diferiți implicați în proiectele de tranziție justă și în punerea în aplicare a întregului concept de tranziție justă. Ați sugerat că clasa politică românească nu este deosebit de implicată aici și că, în loc să prezinte o viziune a unei economii post-carbune, ei vorbesc despre exploatarea în continuare a cărbunelui. Cum evaluați eforturile altor părți interesate – cercurile de afaceri, pe de o parte, și organizațiile lucrătorilor, sindicatele, pe de altă parte?

Aș dori să adaug ceva și cu privire la nivelul politic. Procesul a funcționat mai bine în unele regiuni în care a existat mai multă cooperare intersectorială între actori, mai multă inițiativă locală în luarea deciziilor și mai multă descentralizare.

O mare parte a programului din România este gestionată de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, la nivel central. Dar acest minister singur nu poate rezolva toate problemele. Ei nu decid nici politica energetică, nici politica economică. Ca atare, nu sunt în măsură să creeze sinergii între diferite fluxuri de finanțare și diferite politici. Aceasta a fost o problemă, deoarece Ministerul Energiei, care de fapt păstrează o mulțime de bani din Fondul de Modernizare, nu a fost niciodată implicat în activitățile legate de Fondul pentru Tranziție Justă. Cooperarea lor cu

Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a fost foarte limitată. De fapt, orice cooperare interministerială este foarte limitată în România în general, iar acest lucru a avut, de asemenea, un impact negativ asupra programului.

România ar fi trebuit să aibă un comitet interministerial privind tranziția, condus de Ministerul Economiei, cu participarea altor ministere, dar și a organizațiilor de afaceri, sindicatelor și societății civile. Acest comitet nu s-a întrunit niciodată. Este doar o ficțiune pe hârtie. Imaginați-vă, este o piatră de hotar în cadrul facilităților de reziliență și redresare și nu a funcționat niciodată.

În ceea ce privește sindicatele, în opinia mea, acestea nu au înțeles niciodată semnificația Fondului de Tranziție Justă. În schimb, au fost blocanți. Există foarte puțină implicare a sindicatelor în comitetul de monitorizare. În momentul elaborării planurilor de tranziție echitabile, au vrut pur și simplu să blocheze procesul. Au exagerat consecințele și nu au gândit proactiv. Am văzut diferite observatoare ale tranziției echitabile și diferite comitete de coordonare în alte țări ale UE, unde sindicatele erau mult mai prezente. În România au fost foarte absente.

Și asociațiile de afaceri? La nivel local, comunitatea de afaceri este foarte subdezvoltată în România. Nici ele nu au participat foarte mult. Iar la nivelul administrației centrale și al marilor asociații naționale de afaceri, nu există prea mult interes pentru întregul proces, pentru că ei îl văd în primul rând ca pe o oportunitate pentru întreprinderile mici și mijlocii. Au fost mai interesate la începutul programului, când l-au văzut și ca o oportunitate pentru companiile mari de a accesa fondurile, dar apoi s-au retras treptat din proces. Poate singura excepție, singura asociație de afaceri care a oferit o contribuție bună, este Asociația Femeilor Antreprenor. Cele mai mari alianțe de afaceri, precum Concordia, nu s-au implicat deloc, deoarece nu au văzut o oportunitate pentru membrii lor. La rândul lor, marile companii cu sediul în regiunile carbonifere și-au dat seama foarte devreme că nu vor putea obține fonduri, cel puțin nu pentru a-și desfășura activitatea ca de obicei, așa că nu le-au mai păsat de proces.

În cele din urmă, se pare că nici lucrătorii, nici angajatorii nu au participat activ la procesul de tranziție justă din România.

Au existat încercări la nivel central sau regional de a educa societatea cu privire la importanța tranziției energetice sau la faptul că cărbunele va trebui să fie eliminat la un moment dat?

Aceasta este o altă mare problemă. Ca societate, am ratat și această oportunitate în ceea ce privește sensibilizarea, educația și consolidarea capacităților. Chiar dacă am avut bani europeni pentru a face acest lucru! A existat un flux foarte solid de finanțare pentru așa-numita „asistență tehnică”, care a oferit oportunități de a implica ONG-urile și societatea civilă în proces și de a face campanii de educație. Credeți sau nu – la un an după ce regiunile au prezentat primele idei de finanțare Autorității centrale de gestionare pentru finanțare, acestea nu au primit nici măcar un răspuns. Este de necrezut cât de prost a fost gestionat acest program la nivel central – țara are o rezervă pentru asistență tehnică. Aceste fonduri nu sunt o chestiune de competiție. De ce să așteptăm un an pentru a evalua un proiect când există un singur candidat?

Guvernul central nu a făcut nimic. Informațiile publice disponibile pe site-ul Ministerelor Mediului sau al Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene arată groaznic – ca în anii 1990. Politicienii vorbeau mult mai des despre planul de redresare și reziliență decât despre ceva legat doar de tranziție.

Dar dacă oportunitățile sunt ratate, impactul socio-economic al dispariției industriilor mari consumatoare de carbon din România va fi teribil, de fapt. De ce nu-i pasă nimănui?

De fapt, oamenii refuză să creadă că aceste industrii vor dispărea. Narațiunea mainstream din România spune că vom salva aceste industrii, că ele vor suferi o anumită transformare prin mijloace proprii și că locurile de muncă vor fi păstrate. Nimeni nu se confruntă cu realitatea, pentru că niciun politician și nicio companie nu vrea să admită că vor exista pierderi de locuri de muncă.

Ministerul Energiei a tot spus că complexurile energetice Hunedoara și Oltenia vor funcționa în continuare, că acolo ar putea fi lansată producția de hidrogen și că noile surse de energie ne vor permite să păstrăm toți muncitorii, toate locurile de muncă. Dar dacă vorbești cu oficialii ministerului în privat, ei vor recunoaște că acest lucru este imposibil.

Nici măcar nu știm ce companii noi vor fi create. Cum pot promite că mii de oameni își vor găsi locuri de muncă? Chiar dacă vor apărea noi companii, acestea vor fi create în parametri complet diferiți.

Ministerul Energiei din România a făcut de fapt o mulțime de anunțuri cu privire la mari proiecte legate de energie, inclusiv energie eoliană în Marea Neagră. Ce se întâmplă în acest domeniu?

Cred că Ministerul Energiei nu a făcut o treabă rea în ultima vreme în ceea ce privește finanțarea tranziției energetice din Fondul de Modernizare. Ceea ce nu au făcut este să direcționeze acești bani la nivel regional, dar nu a fost mandatul lor să facă acest lucru.

Poate că Fondul de Tranziție Justă ar fi trebuit să fie gestionat de Ministerul Energiei sau poate că ar trebui să existe un minister dedicat tranziției ecologice, ca în Franța. Ministerul Energiei s-a dovedit a fi un manager de fonduri mai bun decât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene. Din păcate, nu gestionează doar proiectele legate de tranziție, iar regiunile carbonifere nu au fost deloc sprijinite în mod special de Ministerul Energiei.

Dar problema pe care o am cu Ministerul Energiei este că urmărește prea mulți iepuri în același timp. Vrea să fie campionul energiei eoliene, campionul energiei solare, să responsabilizeze consumatorii și să aibă gaze naturale locale, precum și energie nucleară. Și, în plus, vor să păstreze cărbunele ca și coloană vertebrală. Cred că se împrăștie prea mult. Nu au o viziune adecvată a tranziției, care ar include și înțelegerea faptului că vor exista pierderi de locuri de muncă și o restructurare profundă.

Vladimir Mitev: Ați menționat prosumatorii, și cred că România a făcut o treabă bună în acest domeniu, cu 150 000 de prosumatori până în septembrie 2024. Acesta este un exemplu de descentralizare sau de responsabilizare a cetățenilor, dar a fost, de asemenea, criticat deoarece prosumatorii provin în principal din clasa de mijloc sau din persoane cu venituri mai mari. Mă întrebam ce se întâmplă în ceea ce privește politica energetică cu privire la sărăcia energetică sau cu privire la așa-numitele comunități energetice.

Cum se descurcă România în această privință?

Aceasta este o conversație foarte importantă.

În ceea ce privește prosumatorii în general – aveți foarte multă dreptate. Prosumatorii au fost una dintre poveștile de succes ale României, în ciuda faptului că nu sunt foarte bine rambursați de mecanism, nu este chiar o compensare unu la unu. Cu toate acestea, există acum aproximativ 1,5-2.000 de megawați instalați doar de prosumatori, ceea ce este enorm – mai mult decât cele două reactoare nucleare ale noastre. Ceea ce este foarte interesant este că doar o treime din această capacitate a fost instalată cu bani publici. Celelalte două treimi au fost instalate cu bani privați, ceea ce înseamnă că există, de fapt, un apetit în rândul întreprinderilor mici, al persoanelor din clasa de mijloc și din clasa de mijloc superioară de a-și folosi banii proprii pentru a deveni mai independente din punct de vedere energetic. Principala problemă cu finanțarea publică, Casa Verde, după cum ați subliniat, este că nu a existat niciun criteriu social pentru distribuirea acelor bani, ceea ce a însemnat că, de facto, clasa de mijloc superioară i-a primit. A existat, de asemenea, o credibilitate foarte scăzută a programului. Banii au fost distribuiți conform regulii „primul venit, primul servit”. Ca urmare, hackeri de internet au apărut efectiv pentru a ajuta oamenii să completeze un formular în 30 de secunde folosind chatbots.

A existat un nivel foarte ridicat de rezistență la acest sistem, chiar dacă organizațiile societății civile fac lobby de mult timp pentru ca orice bani publici dați consumatorilor să fie cumva alocați pentru cei săraci în energie, pentru obiective sociale și așa mai departe. A existat o rezistență foarte puternică din partea sistemului la acest lucru, și asta pentru că sistemul nu este controlat de săraci, ci de persoane din clasa de mijloc superioară, care în mod evident își favorizează propria clasă. Am avut discuții interesante cu înalți funcționari despre acest lucru. Ei mi-au spus: De ce ar trebui să-i vizăm pe cei săraci? Pentru că dacă reușim să scoatem acești bani și să îi dăm celor mai capabili, clasei de mijloc superioare, aceștia îi vor folosi bine, chiar vor instala capacități suplimentare cu banii lor, iar astfel prețurile vor scădea pentru toată lumea.

Tranziția justă este mult mai mult decât diversificarea economică

Dimpotrivă, dacă discutați cu mulți funcționari din administrația publică locală, veți auzi adesea că oamenii săraci nu vor să muncească și doar își beau ajutoarele sociale în barul local. Ne-a luat foarte mult timp să facem lobby și aici Comisia a fost foarte favorabilă existenței unui criteriu social în spatele unei părți din Fondul de Redresare și Reziliență, o parte din finanțarea Repower UE care ar trebui să meargă către consumatori și către persoane fizice, pentru reabilitarea clădirilor și lucrări de eficiență energetică în gospodării individuale. Noi, ca organizații ale societății civile, am format o coaliție, am făcut lobby puternic pentru acest lucru și am avut succes.

Aproximativ 400 de milioane de euro vor fi cheltuite pentru energia solară fotovoltaică individuală descentralizată, dar și pentru reabilitarea clădirilor pentru gospodării. Dar diavolul se află în detalii – mecanismul din spatele funcționării acestui mecanism de finanțare este extrem de complicat. Există un risc foarte mare ca acest fond să nu fie direcționat către gospodăriile sărace, deoarece este foarte complicat să le identificăm și să le sprijinim. Și există o avertizare în mecanism care spune: dacă banii nu sunt folosiți de cei săraci până la acest termen, ar trebui să fie folosiți de toți ceilalți.

Pentru mine, însă, principala problemă este faptul că, în momentul de față, în România nu există o identificare energetică adecvată pentru consumatori. Și acest lucru are legătură cu faptul că, din nou, nu avem un plan de acțiune pentru sărăcia energetică, deși aceasta a fost o obligație legală pentru guvern de peste 10 ani. Avem o definiție legală care nu este operațională. Aceasta înseamnă că nu avem o identificare adecvată a celor care sunt calificați ca fiind sărăci din punct de vedere energetic. Și când a venit criza energetică, ceea ce s-a întâmplat a fost că toată lumea a fost protejată. Mecanismul de plafonare și compensare a fost aplicat la nivel universal. Astfel, în ultimii doi ani, în România, toată lumea a beneficiat de prețuri cu amănuntul reglementate atât pentru gaze, cât și pentru electricitate, pentru că guvernul nu i-a putut identifica corect pe cei care aveau cele mai mari nevoi. Iar un sistem în care toată lumea este protejată nu este corect și este și foarte scump.

Acum, în grupul de reflecție din care fac parte și al cărui co-fondator sunt, Observatorul Român al Sărăciei Energetice, susținem un mecanism nou, mai incluziv și mai rațional de identificare și direcționare a gospodăriilor sărace în energie și a consumatorilor vulnerabili de energie, pentru că sistemul universal este atât ineficient, cât și nedrept. Dacă am avea o bază de date interinstituțională și intersectorială adecvată, am putea, de asemenea, să direcționăm mai eficient alte subvenții, cum ar fi subvenția pentru energia solară fotovoltaică. Imaginați-vă – dacă ⅔ din capacitatea actuală a fost instalată de oameni cu banii lor, imaginați-vă cât de mult mai mult ați fi putut profita de banii publici dacă fie i-ați fi direcționat către gospodăriile sărace cu o subvenție de 100%, fie ați fi creat un mecanism de subvenționare: dacă venitul dumneavoastră este ridicat, trebuie să plătiți 50%. Dacă venitul dumneavoastră este scăzut, trebuie să plătiți 10 % din costul total al energiei fotovoltaice. Veți obține un raport calitate-preț mult mai bun dacă vă orientați în mod corespunzător către persoanele cu consum redus de energie. Să sperăm că până în martie, până în aprilie 2025, când expiră acest mecanism actual, să sperăm că dialogul nostru cu guvernul va avea succes și că vom avea un sistem mai nuanțat pentru a proteja gospodăriile vulnerabile.

Am fost foarte implicat în problema comunităților energetice din România. Ceea ce se întâmplă este că am adoptat, am transpus directiva UE (REDD2), care definește comunitatea energetică, dar transpunerea nu a fost nimic mai mult decât o traducere a directivei și nu a fost adoptată nicio legislație secundară pentru a crea un cadru favorabil pentru comunitățile energetice. În prezent, energia nu poate fi partajată în cadrul unei comunități energetice.

De exemplu, dacă o clădire cu mai multe etaje în care locuiesc mai multe familii își instalează sisteme fotovoltaice solare pe acoperiș, singurul consum pe care îl pot acoperi cu această producție comună este consumul comun, care este foarte mic în comparație cu consumul individual din apartamente. Dar pentru că nu există o legislație adoptată de reglementator care să spună care trebuie să fie codul de alocare pentru distribuirea acestei energii autoproduse către membrii comunității, procesul este blocat în România. Singurele comunități energetice care funcționează, funcționează pentru că au ocolit legislația. Ele funcționează într-un mod foarte limitat, deci acoperă doar consumul colectiv, sau sunt de fapt, pe lângă statutul de comunitate, și furnizori de energie, deci au licență de furnizare, ceea ce nu ar trebui să fie o cerință obligatorie pentru o comunitate energetică. De fapt, am publicat un studiu privind comunitățile energetice la începutul acestui an împreună cu Greenpeace România, care a fost primul studiu privind comunitățile energetice din România, arătând potențialul inițiativelor emergente. Pe baza acestui studiu, s-a creat o mare presiune publică pentru o implementare corectă a directivei, nu doar pentru traducere.

Apoi, Ministerul Energiei a creat un grup de lucru cu părți interesate foarte diferite pentru a crea acest cadru favorabil, așa cum spune directiva, pentru comunitățile energetice. Grupul de lucru a produs un fel de viziune, dar există multe dezacorduri între părțile interesate cu privire la anumite aspecte, cum ar fi care este rolul unui furnizor într-o comunitate energetică, sau ar trebui să existe zone de distribuție mai mici pentru comunitățile energetice, da sau nu? Deoarece, în mod inevitabil, comunitățile energetice ajung să creeze pierderi pentru unii dintre actorii tradiționali, cum ar fi furnizorii și distribuitorii. Practic, aceștia refuză să accepte aceste pierderi și pun tot felul de piedici în acest proces. Ca urmare, acest grup de lucru înființat de Ministerul Energiei nu a putut ajunge la un consens cu privire la modul de organizare a comunităților energetice în România. Ceea ce se întâmplă acum este că Ministerul Energiei a solicitat asistență tehnică din partea Comisiei Europene sub forma acestui instrument PSI pentru consultanți independenți care să vină și să elaboreze această legislație pentru comunitățile energetice din România. Acest lucru va prelungi în mod evident procesul, dar sperăm că ne va duce măcar undeva. Ceea ce a făcut Ministerul Energiei între timp, și acest lucru este foarte pozitiv, este că a început să investească bani pe piața comunităților energetice.

Prin urmare, comunitățile energetice funcționează într-un mod foarte limitat, dar acum sunt sprijinite financiar. În curând va exista un program pentru casele multifamiliale, blocurile de apartamente, pentru a primi bani gratuit de la Ministerul Energiei pentru a instala sisteme fotovoltaice solare pe acoperișurile lor, din nou cu o formă foarte limitată de beneficii, doar pentru a acoperi consumul comun.

Știți că Hidroelectrica a fost listată la Bursa de Valori București în urmă cu ceva timp și am fost curios cum ajută astfel de procese de listare la bursă și de atragere a investițiilor private în sectorul energetic la procesul general de modernizare a sectorului energetic românesc?

Aceasta este o întrebare bună. Cred că răspunsul este că are un impact limitat și o să explic de ce. Evident, acum că aveți acest pachet de free float pe Bursa de Valori București al Hidroelectrica, există niște grupuri noi de acționari care vin să supravegheze managementul companiei.

Poate niște fonduri de pensii, poate niște investitori instituționali, niște bănci, cine a cumpărat acțiunile, și vorbesc de investitori instituționali, nu de cetățeni obișnuiți. Cred că a fost un proces foarte bun pentru a încuraja economisirea individuală și pentru a încuraja un comportament mai responsabil din partea cetățenilor în ceea ce privește finanțele lor private, pentru că au fost foarte mulți cetățeni obișnuiți care au cumpărat acțiuni la Hidroelectrica, dar, evident, ei nu sunt implicați în managementul companiei. Ei nu participă la adunările generale, deși ar putea, nu-i așa?

În ceea ce privește îmbunătățirea reală a guvernanței corporative și modernizarea acestor companii, ar trebui să ne bazăm în continuare pe acești investitori instituționali. Dar, deoarece pachetele lor sunt foarte limitate, investitorii instituționali cu participații minoritare nu au niciun cuvânt de spus în procesul decizional al societății. Statul are încă o participație majoritară solidă, ceea ce înseamnă că statul face în continuare ce vrea cu Hidroelectrica, la fel ca în cazul tuturor companiilor de stat. Iar politica statului în acest caz a fost în primul rând de a folosi aceste companii ca vaci de muls pentru dividende care să umple deficitul bugetului public. Toate aceste companii, inclusiv Hidroelectrica, au dat de obicei 90% din profitul lor statului sub formă de dividende. Au economisit doar foarte puțini bani pentru investiții, în timp ce Hidroelectrica ar fi putut merge cu capital propriu, cu finanțare organică, în linii de afaceri foarte interesante, în diversificarea surselor de energie pentru producție, poate în piețe de aprovizionare diferite și așa mai departe.

În schimb, compania a fost foarte agresivă pe piața internă de furnizare, dar asta doar pentru că au îndeplinit politica socială a statului. Li s-a spus să vândă energie ieftină pentru a reduce prețurile de pe piață. În calitate de furnizor, ei vindeau energie sub plafonul real pentru utilizatorii finali. Aceasta este politica guvernului de a folosi o companie de stat pentru a menține prețurile din sistem puțin mai scăzute. Acesta este, fără îndoială, un obiectiv legitim al guvernului, dar nu sunt sigur că ar trebui îndeplinit prin poziția guvernului de acționar în aceste companii. Acesta ar trebui realizat prin alte mecanisme care sunt mai mult orientate către piață și politică. Dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Hidroelectrica nu se va transforma niciodată într-un vehicul pentru modernizarea sistemului energetic al țării.

Valea Jiului: există o viață după cărbune? [GALERIE]

Malgorzata Kulbaczeska-Figat: Ați colaborat cu autoritățile din mai multe țări, nu doar din România, pe tema planurilor de tranziție. Observați vreo particularitate a situației din România sau vreun motiv pentru care tranziția justă ar putea fi mai dificilă în România decât în altă parte? Sau problemele sunt similare peste tot unde ați lucrat?

Politizarea procesului și deturnarea efectivă a procesului de către partidul de dreapta care, după cum v-am spus, și-a avut candidatul în fruntea Autorității de Management, este foarte specifică României.

Cred că cea mai bună comparație pe care o pot face este cu Polonia, unde am lucrat cel mai mult. O mare diferență, care este foarte semnificativă, este nivelul de centralizare. Procesul este mai descentralizat, iar fondul este mai descentralizat în Polonia. Are legătură cu cadrul nostru constituțional. România este împărțită în 42 de județe care au puteri constituționale mai limitate. Cele opt regiuni interesate de tranziția justă nu au posibilități adecvate. În Polonia, regiuni precum Silezia Superioară sau Wielkopolska de Est au primit nu numai bani, ci și multă libertate în utilizarea lor. În opinia mea, acest lucru a condus la rezultate mai bune, deoarece banii au fost programați într-un mod mai colaborativ. Procesul nu a funcționat corespunzător în România.

O altă diferență este nivelul de experiență în utilizarea fondurilor UE și competența administrației publice. Deci, dacă ar fi să compar Polonia și România, și aceasta nu este doar evaluarea mea, administrația publică din Polonia este mult mai competentă decât a noastră, ceea ce înseamnă că procesul a fost mai bine gestionat. Întâlnirile părților interesate au fost mai bine organizate. Silezia Superioară, de exemplu, a creat un Observator al tranziției echitabile, care este foarte participativ, cu multe părți interesate implicate. Au știut cum să implice unele părți interesate „dificile”, cum ar fi sindicatele. Nivelul de experiență în utilizarea adecvată a fondurilor UE a fost mult mai mare în Polonia decât în România.

Acest lucru a avut un impact și asupra Fondului pentru Tranziție Justă. În Polonia, regiuni precum Wielkopolska de Est au avut o viziune asupra tranziției echitabile chiar înainte de apariția Fondului pentru Tranziție Justă. Acestea aveau chiar și o broșură privind tranziția justă, redactată de părțile interesate locale, în care doreau să investească și cum doreau să transforme regiunea. Când a apărut fondul, regiunile poloneze au fost capabile să vină cu o serie de proiecte de investiții strategice foarte bine definite pe care, probabil, le aveau în sertare din alte programe, dar au găsit oportunitatea perfectă de finanțare doar în acel moment.

Știu că Silezia Superioară a folosit fondurile pentru diversificarea economică și dezvoltarea întreprinderilor. Desigur, o parte din fonduri au fost acordate prin competiție, dar majoritatea au fost de fapt acordate pentru 20 sau 25 de proiecte strategice care erau foarte bine stabilite, foarte clar concepute, cu mult înainte ca procesul să fie finalizat. Deci, acest lucru a făcut o mare diferență, deoarece în România, când am început procesul, aceste regiuni nu aveau nicio idee în ce doreau să investească, ce doreau să sprijine. Nu aveau proiecte gata făcute, nu aveau proiecte de investiții strategice etc.

Apoi, o altă diferență pe care am observat-o, în special în Portugalia, este implicarea diferiților actori locali, cum ar fi instituțiile de învățământ locale. Am lucrat în Portugalia în Abrantes, o regiune carboniferă mult mai mică din punct de vedere al implicațiilor tranziției decât avem noi în România.

Dar acolo, de exemplu, școlile profesionale tehnice locale, universitățile locale, chiar și unele centre antreprenoriale locale au fost foarte implicate în proces. Acestea existau deja ca actori care puteau contribui într-un fel, în timp ce noi nu am avut acest lucru în România. Universitățile locale nu aveau nicio idee, în special în regiunile carbonifere. Sindicatele din Polonia, de asemenea, văd schimbările ca pe o oportunitate. În România, nu.

Vladimir Mitev: Aș dori să vă întreb puțin mai mult despre perspectiva României ca centru energetic. Știți mai bine decât mine că România are ambiții mari în sectorul energetic. De exemplu, vrea să fie cel mai mare producător de gaze naturale din regiune.

Vrea să fie influentă în furnizarea de electricitate și gaze naturale către Moldova și Ucraina, vrea, de asemenea, să fie un hub către Bulgaria, ar putea fi un hub către Slovacia și Ungaria în domeniul gazelor naturale. Deci, și există, de asemenea, planuri pentru mai multe centrale nucleare, inclusiv a existat o discuție despre centralele nucleare modulare. Și poate că lista ar putea fi continuată cu parcurile eoliene și așa mai departe.

Deci, România este ambițioasă în domeniul energiei. Mă întrebam, cum vedeți situația sectorului energetic românesc peste câțiva ani? Care ar putea fi situația, poate și în termeni regionali, locul României în cadrul regiunii?

Și, de asemenea, care ar fi situația după câțiva ani a tuturor acestor procese care au loc acum, procese de presupusă modernizare?

Multe dintre aceste procese și multe dintre aceste planuri pe care le-ați menționat sunt în mare măsură conduse de stat, deținute de stat, conduse de stat. Și cred că aceste planuri vor eșua. Ele sunt pe hârtie de mulți ani și nu au fost niciodată puse în aplicare în mod corespunzător.

Ambiția de a deveni un centru energetic regional a fost inclusă în strategia energetică națională timp de 15 ani. Și ce s-a întâmplat? Dacă vă uitați la lucruri, suntem acum un importator net de electricitate, în loc să fim un exportator, și asta se întâmplă de doi sau trei ani. Toate aceste planuri mari, care sunt din nou în mâinile statului, cum ar fi energia nucleară, reactoarele modulare mici etc., nu se vor realiza. Acest lucru se datorează faptului că statul are o capacitate foarte limitată de a le pune în aplicare. Proiectele care sunt conduse de sectorul privat, cum ar fi gazele naturale din Marea Neagră, care sunt conduse de OMV, care este o companie de stat austriacă. Cred că vor avea mai mult succes.

Același lucru este valabil și pentru alte viziuni și aspecte care sunt în mâinile actorilor privați, cum ar fi vântul, energia,comunitățile energetice etc. Alte planuri mari care sunt conduse de stat nu cred că vor avea succes. Sau, știți, vor fi foarte lungi, etc.

Marea problemă în acest moment este faptul că nu avem suficientă capacitate de rețea și că nu am modernizat rețeaua în general. Și aceasta este, din păcate, o problemă, un domeniu în care există o mare implicare a statului. TSO (Operatorul de sistem de transport al electricității) este o întreprindere de stat, multe dintre DSO (Operatori de sisteme de distribuție a energiei electrice) sunt încă, știți, deținute de stat sau foarte mult reglementate, și avem probleme cu îmbunătățirea capacității rețelelor pentru a putea gestiona această tranziție uriașă spre care ne îndreptăm.

Știți că Bulgaria și România discută de zeci de ani, încă din perioada socialistă, despre un baraj comun pe Dunăre, la Nikopol.

Așadar, mă întrebam care sunt perspectivele pentru un astfel de proiect, în măsura în care sunteți conștient de probleme, de provocări. De asemenea, știu că există un interes european pentru o astfel de inițiativă, așa că poate știți ceva ce ați putea împărtăși.

Nu știu prea multe despre această inițiativă specială, despre acest proiect special. Ceea ce știu sunt două lucruri care ar putea fi relevante. Unul este că cooperarea româno-bulgară în domeniul energiei nu este grozavă.

Cooperarea româno-bulgară în domeniul diplomatic în general nu este grozavă. Suntem vecini cu Bulgaria, dar nu suntem mari prieteni, susținători, investitori, co-investitori și așa mai departe. Nu pot să vă spun de ce, dar nu cred că suntem în cele mai bune relații cu Bulgaria.

Din câte știu eu, au existat și unele dispute cu Dunărea. Noi vrem mai multă navigație pe Dunăre. Bulgarii nu vor asta sau vor altceva.

Al doilea element este viitorul hidroenergiei în general.

Care este viitorul hidroenergiei în Europa? Câtă capacitate hidroelectrică nouă putem avea, având în vedere criza climatică, volumele mai mici ale Dunării, etc.? Nu am în fața mea un studiu care să confirme această intuiție.

Cred că acesta este un pas foarte important care ar trebui făcut: un studiu științific foarte bine scris privind viitorul energiei hidroelectrice în Europa. Personal, cred că viitorul energiei hidroelectrice nu este fabulos din cauza crizei climatice. Am văzut acest lucru în ultimii ani, când instalațiile hidroelectrice au produs mult mai puțină electricitate decât se aștepta în perioadele de vârf, vara și uneori chiar iarna. Cred că putem obține mai multe beneficii, ca să spun așa, de la hidrocentralele existente, care au fost construite în anii ’80 cu planuri din anii ’60, decât de la hidrocentralele noi. Puteți obține mai multă eficiență de la hidrocentralele vechi, precum Porțile de Fier, dar hidrocentralele noi, în special având în vedere criza climatică, dar și constrângerile legate de biodiversitate, nu sunt sigură că reprezintă o perspectivă viabilă.

Foto: Mina Lupeni, Valea Jiului (sursă: Małgorzata Kulbaczewska-Figat)

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram, iar aici e newsletter-ul lui din Substack!

About The Author