Valea Jiului: există o viață după cărbune? [GALERIE]

Au existat, până acum, trei etape cheie în istoria Văii Jiului, o regiune între lanțuri muntoase, în inima României. În primul rând, a fost o zonă rurală izolată, puțin populată. Apoi, o regiune carboniferă în creștere, zona industrială cheie a României independente. Apoi, scena închiderii rapide a industriei și a dezastrului social. Există o nouă etapă la orizont? Ar putea ideea de tranziție echitabilă să devină realitate aici, după ce s-au distrus atât de multe? Există oameni care cred că este posibil – dar și cei care și-au pierdut orice speranță.

Toate fotografiile din galerie au fost realizate de Małgorzata Kulbaczewska-Figat în timpul călătoriei sale jurnalistice în Valea Jiului în octombrie 2023.

Un muncitor din piatră comemorează munca zilnică a celor care locuiau în blocurile de apartamente din spatele lui: minerii care lucrau în mina Lupeni, una dintre cele mai mari din Europa. Mai întâi pe vremea Austro-Ungariei, apoi în România socialistă, mii de oameni au venit să se angajeze în minele din Valea Jiului. În epoca Ceaușescu, munca în subteran era periculoasă, dar în același timp atractivă datorită salariilor mari și a bunăstării relative.

Existau zeci de mine de cărbune în și între orașele din Valea Jiului. Petroșani, Lupeni, Uricani, Vulcan, Petrila, Aninoasa, toate au crescut odată cu mineritul, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Peisajul montan a fost rapid marcat de căpițe, precum cea din fotografie de la marginea orașului Lupeni. Situate deasupra puțurilor de mină, ele serveau odinioară la ridicarea materialelor, utilajelor și muncitorilor din subteran.

Biserici de diferite confesiuni se găsesc în fiecare oraș și localitate din Valea Jiului. Ortodoxe, catolice, reformate, unitariene (ca cea din fotografie, pe strada principală din Petroșani) – acestea au servit nevoilor religioase ale comunității foarte diverse de mineri și ale familiilor lor. Români, maghiari, cehi, polonezi, slovaci, ucraineni – toate aceste naționalități din Imperiul Austro-Ungar lucrau acolo. Astăzi, în afară de bisericile ortodoxe românești, majoritatea bisericilor nu mai sunt active.

În 1997, în mine erau angajați 45 de mii de muncitori. Jumătate dintre ei au fost concediați în acest an fatidic. – Li s-a promis că își vor deschide propriile afaceri, dar acest lucru nu ar fi putut reuși – își amintește Alexandru Kelemen, fost asistent social, acum angajat în planificarea procesului de tranziție justă. Cu mii de oameni fără locuri de muncă și cu toate economiile epuizate treptat, foștii mineri au căzut în sărăcie, iar așezările și coloniile miniere au devenit comunități marginalizate.

În România socialistă, în orașele din Valea Jiului s-au construit rapid noi blocuri de locuințe pentru a găzdui o masă tot mai mare de muncitori. Astăzi, cele mai multe dintre ele necesită reparații, în primul rând pentru a asigura o mai bună eficiență energetică. Sărăcia energetică este una dintre cele mai grave probleme sociale în rândul locuitorilor din Vale.

Mina Petrila a funcționat din 1859 până în 2015. La apogeul exploatării, minerii extrăgeau 1,2 tone de cărbune pe an, iar personalul număra 55.000 de persoane. După închidere, era de așteptat ca clădirile minei să fie rase de pe fața pământului. Nu au fost, datorită inițiativei și luptei lui Ion Barbu, inginer și artist, și a activiștilor care formează acum grupul Planeta Petrila.

Mult noroc! – le urează trenul minerilor vizitatorilor din Petrila. Un salut tradițional al minerilor este însoțit de vagonete care transportă „penultima” și „ultima” tonă de cărbune din mină. Unul dintre artiștii locali produce inele cu o bucată de cărbune provenit din acest loc. Am primit și eu unul.

Mina Lupeni se ridică încă deasupra orașului, dar copaci sălbatici cresc de pe acoperișurile clădirilor abandonate. Fosta cantină a minerilor și alte clădiri s-au degradat de mult. Plăcuțele memoriale de pe una dintre săli comemorează greva minerilor din 1979 și minerii care au murit la locul de muncă. Există memoriale similare în fiecare mină din Valea Jiului. Greva din 1979 a pornit în principal din motive sociale, dar pe placă se spune că minerii au luptat „pentru credință și patrie”. În cele din urmă, patria democratizată de după 1990 nu i-a tratat prea bine.

Există un plan de salvare a unor clădiri din complexul Lupeni, îmi spune Alexandru Kelemen. Salvarea patrimoniului industrial necesită însă un efort financiar uriaș, care nu poate fi suportat în totalitate de comunitățile locale sau de primării. Minele aduceau mulți bani la bugetele locale – acum acești bani nu mai vin.

Alte mine, închise cu zeci de ani în urmă, au dispărut fără urmă. Doar aceste mici semne din Petrila amintesc de efemerele mine Câmpu lui Neag, extinsă la sfârșitul anilor 80′ și închisă mai puțin de 20 de ani mai târziu, sau de Uricani, cândva una dintre cele mai mari din România.

Echipa Planeta Petrila speră să reactiveze șinele locale pentru a transporta turiști, să deschidă un restaurant și un bar, să organizeze și mai multe evenimente culturale aici. În acest moment, majoritatea clădirilor fostei mine pot fi doar păstrate de la prăbușire. Va aduce Fondul pentru tranziție echitabilă un pas înainte substanțial? Aceasta este ceea ce speră activiștii.

În trecut, exploatarea cărbunelui a reglementat întreaga viață în Valea Jiului. Dacă cineva se năștea aici, era mai mult sau mai puțin clar că viața sa va fi legată de minerit, așa cum și familiile sale erau legate de ele. Școlile miniere, precum cea din Petrila, acum inactive, așteptau noi oameni care să fie pregătiți. ‘Când s-au închis minele, oamenii au pierdut busola’, îmi spune Ina Berar de la Planeta Petrila. Asociația organizează evenimente culturale de Ziua Minerului, iar la ele participă întotdeauna oameni care doresc să-și amintească de acele vremuri.

Odată cu închiderea minelor, a început marea migrație din Valea Jiului. Pietrele adunate de Planeta Petrila au fost pictate și marcate cu numele celor care s-au mutat, dar și cu numele localităților unde se află acum. Se pot găsi localități din țările vecine, trecând prin toate țările europene, până în Australia, Canada sau Rusia.

Livezeni este una dintre ultimele mine încă active, dar închiderea ei ar urma să aibă loc în câțiva ani. Nu mai mult de 2.000 de muncitori mai sunt angajați în sectorul minier din Valea Jiului, iar acest număr este de așteptat să scadă. Boby Munteanu, liderul sindicatelor miniere Cartel Alfa din regiunea Gorj, îmi povestește cum organizația sa luptă pentru păstrarea acestor locuri de muncă până la data programată pentru închidere, pentru pensionarea minerilor la 53 de ani și pentru condiții de siguranță corespunzătoare. În opinia sa, tranziția justă a Văii Jiului este doar o viziune în care nu crede nimeni dintre oamenii de rând.

Sindicaliștii își amintesc foarte bine cum oamenilor din Valea Jiului li se promiteau lucruri mari, care nu s-au materializat niciodată. Minerii nu au devenit oameni de afaceri de succes în capitalismul românesc. Turismul a fost numit ca potențială sursă de venit pentru Valea Jiului de mai bine de 30 de ani, dar până acum s-a spus mult mai mult decât s-a făcut.

Oamenii care s-ar putea bucura de peisaje montane impresionante nu pot veni în număr mare din cauza lipsei de cazare. Hotelul Onix din Petroșani nu mai primește pe nimeni de ani de zile și nici nu există numeroase locuri de dormit în orașele învecinate. Se va schimba situația, atunci când vor fi alocate primele subvenții pentru întreprinderile mici și mijlocii?

Este nevoie de mai multe ore pentru a călători cu trenul de la Petroșani la București, Timișoara sau Cluj. Gara a fost parțial modernizată, dar podul pietonal peste șine tremură puternic când merg pe el. Locația îndepărtată și conectivitatea proastă reprezintă o provocare cheie în procesul proiectat de tranziție justă.

Panoul monumental din una dintre halele goale ale minei Lupeni comemorează greva din 1929. Minerii au cerut creșteri salariale pentru munca lor grea, încetarea angajării în subteran a persoanelor cu vârsta sub 18 ani, precum și echipamente de lucru și îmbrăcăminte mai bune. După o confruntare violentă între muncitori și jandarmi, protestul a fost reprimat. Între 16 și 58 de mineri au fost împușcați mortal și peste o sută au fost răniți.

Încotro se îndreaptă Valea Jiului? Există o viață după cărbune, bazată pe micul antreprenoriat local, pe moștenirea industrială și pe frumusețea naturii? Activiștii locali îmi spun că această nouă viață trebuie să fie construită cu mâinile proprii ale oamenilor. Nimeni, nici Uniunea Europeană, nici guvernul român, nu va crea un plan pentru cei care încă trăiesc în Vale.

Ce viitor ne așteaptă? Minerii portretizați peste cadavrul unui tovarăș mort în memorialul de la Lupeni, în memoria grevei din 1929, se pare că au crezut într-un viitor luminos care va fi construit de mișcarea muncitorilor. Cu toate acestea, România modernă nu are o mișcare muncitorească puternică. Capitalul social, încrederea reciprocă și dorința de a lucra împreună trebuie reconstruite și în Valea Jiului – dacă nu este prea târziu.

Acest material a fost realizat în cadrul unei călătorii jurnalistice în Valea Jiului, realizată cu ajutorul organizației Reporting Democracy.

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!

About The Author