Iulian Mareș: Balcanii nu au o cultură a cooperării, dar dețin energie deosebită de revigorare, pe care trebuie să-o utilizăm

Iulian Mareș este city managerul orașului Fierbinți-Târg și președintele organizației Balkan Development Support, care dezvoltă relații umane între români și muntenegreni. El a stat de vorba cu Podul Prieteniei, oferind o perspectivă dincolo de clișee către relațiile internaționale din Europa de Sud.

Domnule Mareș, dvs. sunteți implicat într-o organizație care promovează relațiile româno-muntenegrene. Care sunt considerentele sau reperele politicii externe române cu privire la Balcanii de Vest și Muntenegru? Ce caută să obțină România în această zona, ce percepe ca pericol și ce percepe ca realizare?

Organizația noastră se numește Balkan Development Support și este o asociație neguvernamentală înființată de prieteni români și muntenegreni. Nu avem ca scop expres promovarea relațiilor româno-muntenegrene, dacă acest lucru se întâmplă, el se întâmplă colateral obiectivelor noastre. Noi am înființat această asociație … cumva pentru a suplini o insuficientă implicare din partea organizațiilor guvernamentale, așa cum noi am simțit-o și constatat-o în multe rânduri. Prin statut, asociația noastră vizează colaborarea bilaterală, dar la nivelul comunităților locale, acolo unde este cu adevărat nevoie de progres, în sens economic, educațional, cultural. Și nu doar între România și Muntenegru, ci între oricare dintre statele din Balcani. 

În ce privește reperele politicii externe a României pe direcția Balcanilor de Vest, în particular cu privire la Muntenegru, pot avea numai o opinie de observator din exterior, calitate în care pot spune că România nu caută să obțină mare lucru în această zonă, din moment ce se rezumă la a avea un consilier economic ce are în responsabilitate simultan reprezentarea intereselor românești în patru state. Nu e realist să crezi că cineva poate face performanță în aceste condiții. Ungaria are doi consilieri economici numai în Muntenegru, nu ca România, unul responsabil de patru state din zonă.

Dacă trebuie să îmi susțin opinia cu un argument suplimentar, atunci adaug faptul că toate propunerile de proiecte, de colaborare pe care asociația noastră le-a transmis în ultimii trei ani atât către autorități române, cât și către autoritățile muntenegrene au rămas fără răspuns.

Pe de altă parte, am remarcat că ambasada României la Podgorica a devenit mult mai activă în ultimii doi ani, de când sunt noi oameni acolo trimiși de MAE, un nou ambasador, un nou ministru consilier …

Ce percepe ca pericol și ce percepe ca realizare … iarăși, vorbesc din postura de observator din exterior: pericolul este același pe care îl percepe întreaga Uniune Europeană, mă refer la influența rusească, din acest punct de vedere Muntenegru fiind un caz aparte. În ce privește realizările, nu cunosc să fie vreuna notabilă ca rezultat al implicării României în regiunea Balcanilor de Vest, așa că nu cred că e ceva de perceput.

În ce măsură politica externă a României are aceleași repere și considerente când vizează Turcia? Turcia se afirmă în ultima perioadă ca un mediator între ”Vest” și ”Est” pe fondul ambiguității strategice sale. Ce înseamnă această afirmare și această abordare a Turciei pentru România? Va deveni România însași mai mult ambigua în măsură în care dezvoltă relații cu state cu sunt occidentale cu nuanțe sau sunt chiar ambigui în alegerile sale geopolitice? Ce caută să obține România cu privire la Turcia și de ce se ferește?

Relația României cu Turcia este incomparabil mai consistentă. Totuși, între cele două state există un parteneriat strategic, dacă țin minte corect și este unul concret. Nu știu cât de ambiguă este „ambiguitatea strategică” a Turciei … e discutabil. Am fost anul acesta la Istanbul și pot spune fără nicio îndoială că una este realitatea pe care o percepi la fața locului, altceva este ce se percepe de la distanță. De pildă, am descoperit că activitatea parcurilor industriale din Istanbul este mai integrată cu economia Germaniei și cea a altor state europene decât se poate spune în cazul României. Sunt diferențe mari de volum, mă refer la livrarea de produse dinspre Turcia, spre piața europeană, mă refer la numărul de ingineri turci care lucrează în Uniunea Europeană și alte aspecte de acest fel. Cu siguranță că există o ambiguitate strategică a Turciei, dar ea se manifestă doar sub forma unor experimente de politică externă, cu rezultate relative în opinia mea, iar acestea au o marjă limitată de realitatea economică de care ziceam. Revenind puțin la Muntenegru, este remarcabil volumul investițiilor turcești din acest stat balcanic și mai ales rapiditatea cu care au fost realizate.

Ca să explic mai bine … dincolo de prestigiul extern pe care îl dorește președintele Erdogan, Turcia reală vrea altceva, vrea să câștige bani. Am numărat 14 companii turcești care s-au înscris la licitații pentru proiecte mari de infrastructură rutieră din România și alte 3 companii turcești interesate să participe la construcția unor noi linii de metrou la București. Îndrăznesc să spun că nu e nicio ambiguitate în această situație.

Nu cred că România ar putea deveni mai ambiguă în alegerile sale geopolitice, nu există acest risc. Dimpotrivă, sunt de părere că instituțiile guvernamentale românești care formulează sau participă la politica externă a României stau de mult timp într-o zonă de confort și nu vor ieși prea curând din această comoditate. Au trecut 30 de ani de la căderea regimului comunist care a existat în România și încă nu avem inițiative de politică externă care să conducă la recuperarea zonelor din lume unde exista o influență românească înainte de anul 1990. Mă refer la Orientul Mijlociu, la Africa, la America de Sud. Alte state din Europa Centrală și de Est au revenit în astfel de zone, mă refer la Polonia, la Ungaria, la Cehia.

Relațiile cu Republica Moldova sunt vectorul principal regional al politicii externe române. Și România parcă se aliniază politicii externe europene către Chișinău, de exemplu prin așa-numita Platforma Moldova (împreună cu Germania și Franța), dar și prin alte activități sale. Dar România are și curent mai populist cu privire la Republica Moldova, care apelează la românism, la fraternitatea între poporul din ambele maluri ale Prutului și unul dintre reprezentanții ei a fost chiar George Simion din AUR. În ce măsură această tensiune între abordarea europeană și abordarea mai autohtonistă și naționalistă/populistă către Republica Moldova se neagă reciproc și în ce măsură se afirmă reciproc ca și cum sunt două mâini din același corp?

Aici, lucrurile sunt mai amestecate … într-adevăr, Republica Moldova este subiectul major al politicii externe a României, ceea ce e firesc să fie, din multiple rațiuni. Ce nu e firesc, însă, este neglijarea altor subiecte sau folosirea lor ca pârghie tot în dosarul pe care scrie „Republica Moldova”. Au fost situații când România și-a condiționat susținerea unor proiecte europene în Balcanii de Vest de primirea la schimb a unei susțineri pentru Republica Moldova. Teoretic, nu e greșit să negociezi, dar cu discernământ. Nu oriunde și oricând e cazul să invoci statutul special pe care îl are Republica Moldova pentru România.

A fost o lungă perioadă de timp în care interesele românești pe direcția Republicii Moldova au fost sacrificate de dragul traiectoriei europene a acestui stat, iar Bucureștiul a promovat mai mult viziunea Uniunii Europene decât propria viziune. Iar după toți acei ani, rezultatele abordării europene au fost modeste, ca să mă exprim politicos. Realitatea este că statele vest-europene au avut multă vreme interese nu neapărat congruente cu ale României în ce privește Republica Moldova, pe care au văzut-o mai degrabă ca o zonă tampon între Uniunea Europeană și Federația Rusă. A durat peste un deceniu ca state din vestul Uniunii, precum Germania, Franța sau Olanda să fie convinse că există o perspectivă pentru integrarea europeană a Chișinăului. Iar în tot acest timp, Bucureștiul s-a manifestat cu pudoare pe direcția Republicii Moldova, însăși ideea de a promova interesele românești era autocenzurată.

George Simion e un personaj distribuit în diverse roluri și cred că așa cum a apărut, tot așa o să dispară. AUR a avut rezultate electorale dezastruoase în Republica Moldova, să nu uităm. Asta spune tot despre ce „succes” ar avea acolo o eventuală abordare naționalist-populistă din partea României, deși am convingerea fermă că așa ceva nu vine din partea României, dacă există. Dacă ne uităm la agenda pe care o promovează AUR în România, aș zice că pare să fie un cal troian de inspirație rusească, mai degrabă, un cal care a încercat să treacă și Prutul, dar s-a înecat.

Țin să clarific un aspect: în ce privește Republica Moldova, nu există o abordare europeană care să fie în antagonism cu o abordare românească. Chiar aș spune că cele două nu au niciodată mai convergente ca acum. Deci, tensiunea la care faceți referire nu mai există și oricum nu era între o așa-zisă abordare naționalist-populistă (rea) și o abordare europeană (bună). Să ne uităm la cei 30 de ani de tânără democrație din România, vedem că partidele naționaliste cu agendă extremistă nu sunt pe gustul românilor, ele au rezistat numai dacă și-au ținut ambițiile electorale la o cotă de nișă, practic în momentul când s-au apropiat de locurile 2 sau 3 s-au și prăbușit la alegeri.

Sunteți manager la un oraș apropiat geografic la București, unde se dezvoltă și o inovare administrativă, recomandată de Banca Mondială și Comisia Europeană – anume așa-numita ”zona funcțională”. Ce înseamnă ”zona funcțională” teoretic și cum se aplică în practică în cazul vostru? În ce măsură această inovare permite o interacțiune regională, de exemplu cu zone administrative din Bulgaria?

În rezumat, o zonă funcțională este o zonă metropolitană mai mică și înființată în jurul unui oraș care nu este municipiu. Este o formă de organizare nouă pe care Comisia Europeană o propune, cu scopul de a stimula dezvoltarea integrată a mai multor localități, de regulă un oraș și comunele din jur. Practic, e vorba de a avea o abordare unitară în ce privește proiectele publice de investiții și chiar de utilizarea în comun a unor resurse, pentru a se obține un efect de agregare.

Pe lângă ce este o zonă funcțională, contează și ce nu este. Nu este o schimbare a situației administrativ-teritoriale pe care o au localitățile respective. Nu este un pas radical precum ceea ce a însemnat apariția zonelor metropolitane în alte state. Din păcate, în România există o ezitare în a face un astfel de pas înainte. Probabil din rațiuni politice, electorale, întârzie integrarea administrativă a localităților mici sau mai mici din jurul orașelor mari în zone metropolitane constituite în adevăratul sens al cuvântului, deoarece ar însemna desființarea a zeci, poate chiar sute de primării.

Mă întrebați dacă s-ar putea aplica acest concept de zonă funcțională într-o interacțiune administrativă între România și Bulgaria … teoretic, da. Numai că, vedeți, aici se ezită în aplicarea lor chiar și în interiorul granițelor României, deci … până să avem zone funcționale româno-bulgare mai e cale lungă. Vă spun sincer că m-am gândit la acest lucru în vară, când am călătorit la Balcic și am trecut cu mașina pe la Vama Veche. M-a frapat faptul că peisajul este aproape la fel între partea românească și partea bulgărească, inclusiv cu elementele sale moderne, așa cum sunt eolienele prezente în ambele țări. Dar există diferențe în dezvoltarea infrastructurii, există diferențe de putere de consum, de circulație a mărfurilor pe piață. Toate aceste diferențe se pot estompa, în beneficiul ambelor părți. 

În zona noastră a Europei se conturează o aliniere între Polonia și Ucraina pe de o parte și între Rusia și Turcia pe de altă parte. Cum percepeți starea actuală a relațiilor româno-bulgare în acest context? În ce măsură ambele state au infrastructura de a dezvolta o aprofundare a relațiilor în condițiile în care probabil abia de curând își pun problema unei deschidere reciproce și depășirea gândirii insulare?

Alinierea Poloniei și a Ucrainei este certă și cred că va conduce pe termen lung la o dezvoltare spectaculoasă. Dar nu cred în alinierea Turciei și a Rusiei, acest lucru poate fi numai pe chestiuni de conjunctură. Aria de acțiune a politicii externe și economice a Turciei este suficient de largă încât mai mult ar încurca Ankara, decât să ajute, o aliniere cu Rusia. În plus, Rusia are multe probleme interne, pe care Turcia nu le are. Sunt diferențe prea mari între cele două state pentru ca o presupusă aliniere turco-rusă să fie realistă.

Totuși, remarc ideea de gândire insulară despre care vorbiți. Există, într-adevăr. Și va mai exista. Știți că spiritul de colaborare nu prea caracterizează regiunea Balcanilor, la modul autentic sau durabil. Nu avem acest exercițiu istoric. Observație la care se adaugă, cred, și exemplul dat de Turcia în regiune, tocmai un exemplu de gândire insulară, dacă pot spune așa. În logica politicii de stat pe care o are Ankara acum, Turcia nu poate fi decât singură și deasupra tuturor.

Există această tentație de a copia ce face și cum face Turcia, ignorând faptul că statele mai mici sau mai puțin dezvoltate nu au la dispoziție resursele de toate felurile pe care le are Turcia, în special resursa umană și cea de know-how. În special cu privire la cea din urmă, sunt de părere că România și Bulgaria au un deficit de know-how, în sensul de a folosi eficient cunoștințele acumulate în timp și resursa umană valoroasă.

Am convingerea că trebuie dezvoltată cooperarea între România și Bulgaria, respectiv între Bulgaria și România. Am observat recent câteva inițiative de dinamizare a dialogului, dar e un început care vine târziu și nu pare mai mult decât o tatonare a interesului care este sau nu este de ambele părți. Adică … mai e mult până departe, cum se zice în România.

Știți, îmi vine să spun că noi suntem, în România și în Bulgaria, specialiști în a vedea lucrurile mai negre decât sunt în realitate, unii și mai albe decât sunt de fapt, alții. Ar trebui să ne dăm seama că ambele state au, în diverse proporții și cu diferite nuanțe, prea mulți politicieni cărora le convine bătutul pasului pe loc. Din păcate, opinia publică din ambele țări este influențată de tot felul de povești și mistificări, ceea ce ne împiedică să realizăm viteza cu care lucrurile se schimbă sau se pregătesc de schimbare în alte părți ale Europei. După ce că suntem în urmă, riscăm să adâncim decalajul în loc să îl reducem.

România are o prietenie tradițională cu Serbia, care are baza sa istorică în diferite epoci. Totuși, în ultima perioadă se pare că Serbia virează spre competitorii Vestului cum ar fi Rusia și China, în timp ce din punct de vedere euroatlantic Bulgaria iese ca aliatul regional. Cum această evoluție este privită în România? Oare n-ar trebui că Bulgaria și bulgarii să-și asume mai clar o deschidere spre români? Și oare n-ar putea Bulgaria și România impreună să joace un rol pozitiv pentru Serbia în condițiile actuale?

… aveți întrebări prea înalte pentru mine 🙂)) eu zic să vedem lucrurile din perspectiva oamenilor obișnuiți.

M-am întâlnit cu situații paradoxale, precum cea în care prieteni sârbi pe care îi am erau de ani de zile la București, ca angajați ai unor multinaționale venite din Vestul Europei, de la care primeau salarii net superioare celor pe care le-ar fi putut primi în Serbia și, în pofida evidenței, criticau des Vestul și Uniunea Europeană. Nu pot înțelege astfel de atitudini.

Nimeni nu poate să joace un rol pozitiv pentru Serbia mai mult decât Serbia însăși. Iar deocamdată realitatea de la firul ierbii din Serbia spune altceva.

Din punctul meu de vedere, politica externă pe care Serbia o duce în prezent și a dus-o în ultimii zece ani, să zicem, este doar o copie nereușită a poziției de campion pe care Iugoslavia o avea în mișcarea țărilor nealiniate. Eu înțeleg că Serbia a suferit o traumă odată cu bombardamentele NATO, dar nici nu văd că liderii politici pe care i-a ales mai târziu poporul sârb ar dori să găsească modalități de vindecare a acestei traume. Am avut prilejul să cercetez ce a fost dinainte să se ajungă la bombardamente și mare parte din vină aparține tot politicienilor sârbi, nu exclusivă, desigur. Dacă totul a fost o capcană geopolitică, așa cum pretind unii, că Serbia a fost păcălită, a fost trădată … ei bine, atunci a fost o capcană în care s-a aruncat cu capul înainte și fără să țină cont de consecințe.

Fără să țină cont de consecințe nici pentru ea, Serbia, nici pentru celelalte state din fosta Iugoslavie. Ce cred eu este că Serbia a ucis Iugoslavia și a ucis spiritul care fondat federația iugoslavă. Au fost oameni cu putere de decizie din toate republicile incluse în federație care au sperat până în ultima clipă că Iugoslavia va rezista și au luptat pentru asta, dar ei au fost prea puțini în comparație cu oamenii cu putere de decizie din Serbia care au bătut cuie în sicriul federației.

Da, România are o prietenie tradițională cu Serbia, cu rădăcini istorice adânci și concretizată prin multe proiecte mari realizate împreună în perioada comunistă. După 1990, însă, traiectoriile au fost foarte diferite. Cred că Serbia ar putea să onoreze mai mult prietenia tradițională cu România, să nu rămână doar o amintire din cărțile de istorie. De asemenea, cred că pe coordonatele actuale, strategice, politice, economice, culturale … mai realist este să ne propunem o aprofundare a relațiilor româno-bulgare și bulgaro-române.

Dvs. ați avut experiențele sale cu bulgarii și cu altele popoare balcanice – de la turci până la popoarele Balcanilor de Vest. Care e numitorul comun al intereselor diverse din regiunea noastră? În ce măsură el dispune de resurse nefolosite, pe care statele și societățile noastre le pot transforma în dinamism și dezvoltare? Care sunt obstacolele principale în fața unei aprofundării a relațiilor regionale?

Numitorul comun pe care ar trebui să îl avem noi toți, cei din regiunea Balcanilor este reducerea decalajului de dezvoltare economică înregistrat în raport cu partea vestică a Uniunii Europene. Nu există, însă, o politică majoră asumată în acest sens nici în România, nici în Bulgaria. Noi avem încă falsa pudoare de a evita să recunoaștem că suntem în urmă. Bine ar fi să luăm exemplul Japoniei postbelice, realismul politic de la care a pornit reconstrucția în acest stat.

Reducerea acestui decalaj este, dincolo de beneficiile evidente pe care le-ar genera, un instrument de care avem nevoie pentru a ajunge la un al doilea numitor comun: afirmarea noastră în bloc, ca grup al statelor balcanice membre ale Uniunii Europene sau ale NATO. Balticii au solidaritatea lor geografică, scandinavii la fel, central-europenii cu siguranță o au, chiar dacă nu e atât de vizibil.

Totuși, suntem împreună la o margine a acestei lumi. Avem o identitate culturală unică, cea balcanică, din care sunt convins că pot ieși lucruri extraordinare. Energia balcanică e deosebită, ce bine ar fi să o așezăm pe direcții clare și comune …

Cred în puterea de transformare a culturii, cred că din cultură pot rezulta lucruri materiale solide. Provocarea pentru noi este să ne dăm seama odată, la modul serios, de valoarea culturală a Balcanilor, de puterea de revigorare născută aici de-a lungul secolelor și de traiectoriile pe care ar trebui să ne așezăm capacitatea de efort. Nu e utopic ce spun, ne stă în putere.

Să pornim de la ce vor oamenii. Ce am văzut eu în Bulgaria, în România, în Serbia, în Muntenegru … este setea oamenilor pentru mai bine. Am văzut nevoia lor de speranță. Am văzut deznădejdea multora. Când un om îți poveștește cu lacrimi în ochi ceva despre țara lui și despre viața lui sau a ei în țara respectivă … asta valorează mult mai mult decât orice declară un politician. Eu zic să facem să ne fie mai bine, nouă tuturor, cei din Balcani. 

Foto: Iulian Mareș (sursă: Iulian Mareș)

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!

About The Author