Putin joacă ruleta rusească cu propria țară
Se vor lăsa rușii atrași într-un război ale cărui obiective principale dispar sub ochii lor?
Anunțul de mobilizare parțială în Rusia are (poate) sens din punct de vedere militar, având în vedere situația actuală de pe front. Să lăsăm această întrebare experților militari, la fel ca și întrebarea dacă un război împotriva Ucrainei condus în acest mod și, în esență, un război intervenționist, ar putea atinge vreodată obiectivul principal al Rusiei lui Putin – oprirea expansiunii NATO spre est, oricât de legitim ar fi acest obiectiv din punctul de vedere al Rusiei.
În această campanie, Rusia a pierdut deja simpatia majorității ucrainenilor, a întărit importanța NATO și a SUA în Europa și a trimis Suedia și Finlanda în NATO. În plus, Moscova și-a amânat propria dezvoltare națională, și-a riscat viitorul demografic și a pus sub semnul întrebării un atribut-cheie al statutului său de mare putere – o armată puternică.
Problemele militare și strategice au și alte implicații pentru societate.
Ce înseamnă mobilizarea parțială în ceea ce privește dinamica relațiilor dintre regimul rus și societate?
Odată cu mobilizarea parțială vag anunțată, natura „operațiunii militare speciale” a Rusiei în Ucraina se schimbă. Pe lângă mobilizarea economică, Rusia intenționează să cheme 300.000 de rezerviști pentru a servi în războiul acut, care vor trebui să se înroleze din oficiu.
În ultimele luni, Rusia a mizat pe forme de voluntariat de pe piață, adică profesioniști, voluntari, dar și mercenari din partea organizației militare private Wagner. Stimulentele și motivațiile pentru serviciul în Ucraina au fost legate de salariile mari, de promisiunea de pensii și alte privilegii pentru veterani și, pentru unii, de un sentiment de datorie patriotică. În ultimele șase luni, oricine dorea sau era dispus să își asume riscul se putea oferi voluntar pentru serviciu. La 21 septembrie, de Ziua Internațională a Păcii, acest lucru s-a schimbat.
Cu toate acestea, această mișcare se înscrie în seria de şocuri la care actualul regim politic supune societatea rusă. Șocurile sunt calibrate, dar se repetă. Și, mai presus de toate, aceste șocuri modifică în mod semnificativ consensul social nescris pe care s-au sprijinit guvernarea și statalitatea lui Vladimir Putin. Această transformare a început să se radicalizeze cândva în jurul anului 2020.
În evaluarea mea, pe de o parte, este vorba de o întoarcere a regimului rus la propriile rădăcini, adică la vremurile de terapie de șoc din anii ’90, care au fost deosebit de duri în Rusia, și la apariția constantă și rezolvarea prin ersatz a problemelor pe care șocurile le-au provocat. Această întoarcere la rădăcini pare să fie rezultatul incapacității regimului de a-și depăși propriile contradicții și de a se moderniza.
Regimul din Rusia încetează să mai fie o stabilocrație (un guvern de stabilitate) și se transformă într-un cadru de haos treptat și anomic care implică inevitabil întreaga societate.
Regimul însuși devine sursa haosului, chiar dacă multă vreme s-a mândrit cu faptul că cel puțin a fost capabil să mențină un echilibru intern delicat între haos și ordine.
Dar, ca să fim corecți, nu doar Vladimir Putin este cel care aduce Rusia în acest cerc închis al escaladării, ci și, din păcate, reacțiile și acțiunile politicienilor occidentali.
Înrolarea a mii de tați, fii și frați în războiul din Ucraina va duce, fără îndoială, la politizarea întregului conflict. Până acum, Kremlinul a încercat să mențină războiul în cadrul unui consens patriotic virtual. Pe de o parte, acest lucru a însemnat reînvierea unora dintre narațiunile care fac parte din identitatea națională a Rusiei – patriotismul, mândria față de Marele Război Patriotic și victoriile sale, sacrificiul pentru patrie și sentimentul anti-occidental, precum și militarismul oficial. Pe de altă parte, a însemnat, de asemenea, că războiul real a rămas la televizor.
Acest fapt a fost, fără îndoială, o parte a sprijinului public pentru întregul conflict. De fapt, acesta nu îi privea pe majoritatea cetățenilor ruși și îi privea doar în sensul unor „neplăceri” aduse în principal de sancțiuni și de izolarea Rusiei de Occident.
Este evident că efortul lui Putin din discursul de ieri de a vorbi despre conflict ca despre un conflict cu Occidentul colectiv și un conflict pentru existența națională este o încercare de a ține sub control politizarea războiului care ar urma să aibă loc acum.
Nu este o coincidență faptul că Putin a interpretat conflictul ca pe o luptă pentru existența Rusiei, ceea ce, pe de o parte, este un mesaj foarte puternic din punct de vedere emoțional. Pe de altă parte, este o narațiune care plasează întregul conflict într-un cadru de non-alternativitate și iraționalitate și într-un ciclu de escaladare ulterioară. Atunci când lupți pentru viața ta, ești dispus să depășești orice limite.
Un Putin fără alternativă se întoarce acum împotriva principiilor pe care le-a susținut ani de zile.
Stabilizarea și consolidarea necesară a statului și a societății rusești la începutul secolului XXI, capacitatea lui Putin de a face politică pragmatică, ceea ce însemna capacitatea de a recunoaște riscurile și de a calcula costurile și pierderile, arta de a echilibra ideologia și pragmatismul, precum și abilitatea de a modera conflictele de interese în cadrul elitelor și al societății – toate acestea au trecut pe plan secund. Putin de astăzi joacă la ruleta rusească cu propria țară (și cu noi toți), crescând miza cu fiecare pierdere sau chiar cu fiecare slăbiciune demonstrată sau percepută.
Analiștii politici obișnuiau să sublinieze că regimul Putin a funcționat în mod durabil în simbioză cu societatea rusă. Cu alte cuvinte, a răspuns nevoilor de bază ale societății ruse la un moment istoric dat, a reflectat condiția și problemele acesteia și a fost, de asemenea, parte a acestor probleme mult mai des decât a fost soluția.
Întrebarea care se pune acum este dacă această simbioză specifică s-a transformat sub ochii noștri într-o relație parazitară toxică? Putin i-a confruntat (poate în curând şi nu numai) pe ruși cu o alegere care nu este nouă. Raskolnikov al lui Dostoievski a justificat uciderea unui bătrân cămătar spunând: „nu am ucis o ființă umană, ci un principiu”.
Vor alege ei (noi) o ființă umană sau un principiu?
Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram!
About The Author
