Ovidiu Țichindeleanu: Cine vorbește în numele regiunii?
Interviu cu filosoful român despre nealiniere ca opțiune a estului continentului, despre internaționalismul regional și suveranitatea populară.
Ovidiu Ţichindeleanu este filosof şi teoretician al culturii, cofondator al site-ului românesc de stânga CriticAtac, al platformei Indymedia România şi a LeftEast. A fost membru în consiliul director al organizaţiei neguvernamentale internaţionale El Taller Internaţional. Ţichindeleanu este una dintre forţele motrice din spatele Editurii Idea din Cluj-Napoca şi a Şcolii de Vară de la Telciu. Ultima carte a lui Ţichindeleanu este ”Contracultură. Rudimente de filosofie critică”. Este traducător în limba română a unor cărţi de Silvia Federici, Sylvia Marcos, Walter Mignolo, Arturo Escobar, Lewis Gordon, Immanuel Wallerstein, Ivan Illich, Gilles Deleuze, şi Peter Sloterdijk. Acest interviu a fost acordat în timpul conferinței ”Inegalități Urbane”, care e avut loc la Sofia între 17 și 19 iunie 2022.
Domnule Țichindeleanu, ați spus că poziția Europei de Est sau a Europei Centrale ar trebui să fie: nici Vestul, nici Rusia. Dar asta e și o versiune a motto-ului postrevoluționar al Republicii Islamice Iran…
Ideea nealinierii provine din tradiția conferinței de la Bandung din 1955: a treia cale era cea a nealinierii la marile blocuri militare și ideologice din timpul Războiului Rece, cu toate marile diferențe interne între țări ca Indonezia, India, Egipt sau Yugoslavia, care au inițiat dealtfel această mare mișcare, ce cuprindea majoritatea populației lumii. Cred că Europa de Est are nevoie să cunoască mai bine toate zonele cu care a întreținut relații, după o perioadă de ignorare a sudului global. Lumea se schimbă, iar în prezent e necesară o delimitare de ambele poluri mari.
Dar oare nu devine imposibil să fii nealiniat astăzi? Astăzi Vestul este în conflict cu Estul și lumea pare îndemnată să aleagă o tabără.
Dacă limităm perspectiva la o scară mică e ceva ce pare imposibil. Dar pe măsură ce lărgim perspectiva și ne uităm la transformările din sistemul mondial în ansamblu, atunci este tot mai evidentă necesitatea unei opțiuni aparte, care nu e nici cu Rusia, nici cu Vestul. Pe parcursul tranziției, Europa Centrală și de Est a dispărut sau a fost fărâmițată ca regiune. În prezent nu există nici măcar o clădire sau o instituție prin care regiunea în sine să aibă o voce aparte, în afara celor care ventrilochează voci din depărtare. Dinspre vest e fărâmițată ca margine a Uniunii Europene și a unor interese îndepărtate, iar dinspre est Rusia face ce face. E nevoie măcar de un punct de vedere regional, dacă nu de un internaționalism est-european bine dezvoltat.
Revenind cu încă o întrebare despre non-aliniere, oare ”Nici vest, nici Rusia” nu înseamnă o aliniere cu China?
E posibil. Dar au fost deja momente în care autoritățile locale au răspuns cu un ”nu” șoptit unor propuneri venite dinspre China, fiindcă nu erau de fapt în poziția de a alege, fiind subordonate liniei americane sau occidentale. Pe plan ideologic, în condițiile în care atât liberalismul cât și conservatorismul occidental sunt în criză astăzi ca ideologii dominante ale modernității, în condițiile în care întreg edificiul extractiv al modernității se clatină, o alternativă sistemică e tot mai căutată. Socialismul cu caracteristici locale rămâne o opțiune influentă în sudul global, dar în alte zone e o anatemă. În Europa de Est această opțiune e văzută prin filtrul anticomunismului, e asociată cu eșecuri, cu totalitarism și așa mai departe. Dar asta e o limită a vremurilor recente. Sistemul existent nu e sustenabil, acesta e adevărul global sau mai cuprinzător: acest sistem nu e menținut decât prin forță, războaie de invazie, exploatare și abuzuri, iar între timp nevoile sociale cresc, inegalitățile sunt tot mai vizibile, iar crizele se acumulează și se intensifică (inclusiv cea ecologică). O alternativă sistemică e necesară. Strategia de a guverna prin mimetism, fie el liberal sau conservator, copiind modele occidentale din vremuri ascendente, nu face decât să limiteze capacitatea locală de a face față marilor schimbări.
Bine dar această nealiniere e tot o anumită aliniere. Cu cine anume? Cu lumea a treia?
Spațiul internațional nu e democratic, ci e dominat de marile puteri, foste și actuale puteri coloniale. În politica internațională, cel mai puternic face legea. Pentru a putea supraviețui într-o lume în care se intensifică din nou rivalitățile marilor puteri, e necesar sa îți alegi cu grijă prietenii. Într-un spațiu democratic, fiecare ar trebui să își poată alege calea proprie de democratizare și evoluție, conform propriului specific și a aspirațiilor locale de viață bună. Consensul de la Washington a împiedicat asta în istoria recentă, organizând totul în jurul “economiei”, conform filosofiilor neoliberale și a relațiilor de putere existente. Dacă ar fi reală deschiderea democratică internațională, aceasta ar include o deschidere către modele de organizare a economiei și societății bazate pe oameni. Deocamdată, la nivelul marilor instituții occidentale asta nu s-a făcut și nici nu se întrevede o asemenea turnură. Opțiunea nealinierii, chiar dacă departe de a fi perfectă, a prevăzut asemenea concepții economice, a dat o marjă de manevrabilitate țărilor mai mici, a conferit avantajul etic al sprijinului acordat mișcărilor de eliberare națională, și a făcut posibilă stabilirea de relații de pe poziții de putere ceva mai echilibrate. Dar capitalul de încredere și cunoaștere reciprocă creat astfel a fost distrus în ultimele decenii și el nu poate fi refăcut peste noapte, ar fi nevoie de multă muncă în acest sens.
Când vorbim despre regiunea noastră, Europa Centrală și de Sud Est, dacă vorbim de model specific bazat pe experiență proprie, unică, autentică, ce anume este autentic: perioada interbelică sau perioada socialistă?
Oare in belle epoque putem găsi ceva? Oare nu s-a distrus tot ce era viu? Și pe ce ne putem baza pentru independență și autenticitate? În America Latină se vorbește de buen vivir, o practică autentică a guvernării care izvorăște din rădăcinile unor comunități indigene. Ce anume avem în rădăcinile noastre care e autentic aici?
În loc de autentic, hai să spunem real. Reală e infrastructura pe care ne bazăm în continuare: o modernizare realizată în proporție covârșitoare de socialism, dar care are nevoie de actualizare; reală e și supraviețuirea, ici și colo, a unor practici mai vechi de viață bună, de la filosofia gospodăriei (în devălmășie sau nu), care e o filosofie comunală ce a fost într-adevăr parțial distrusă și coruptă de valurile modernității, la filosofia centrelor urbane ca locuri ale întâlnirii interculturale și catalizatoare a unei mobilități sociale fără precedent în istoria locală. Această mobilitate socială a fost și ea parțial distrusă ori înlocuită de golul social produs prin emigrarea în masă a forței de muncă în Occident, precum și de importul modelului de oraș ca loc al acumulării de capital și al afirmării veroase a unor elite de clasă. Astfel de ruine constituie puncte de pornire mai oneste și realiste, de pe poziții de vulnerabilitate mai degrabă decât prin proclamarea vreunui nucleu dur al autenticității, și cu deschiderea de a învăța de la alte zone care au trecut prin experiențe similare sau care se află în condiții structurale asemănătoare.
În ce o privește, experiența socialistă din Europa de Est abia încerca sa iasă din modelul neoclasic al economiei, bazat pe creștere extensivă – mai mult pămant cultivat, mai multe resurse extrase, mai multe fabrici, mai mulți muncitori – și căuta o reorganizare ecologică a circuitului economic, ce presupunea scurtarea lanțurilor de valoare, micșorarea marilor aglomerații urbane, și dezvoltarea unor alternative energetice. Astăzi orașele mici sunt ridiculizate dinspre metropolele “dezvoltate” și se întrec în “europenizare”, dar salba de orașe de sub 150.000 de oameni de la poalele Carpaților era, într-o altă viziune, coloana vertebrală a unui alt tip de dezvoltare socială și economică, ce ar fi asigurat o economisire sau folosire mai rațională a resurselor, o reorganizare a relațiilor dintre ruralitate și urban, și un nou val al mobilității sociale interne.
Toate acestea pot fi resurse ale unei filosofii locale a vieții bune (opusă filosofiei actuale a “creșterii economice” la infinit): o reorientare care ar porni de la caracteristici locale și de la ruina lor parțială, de la infrastructura existentă, și care s-ar deschide către experiența altora care s-au ridicat de pe propriile ruine.
Perioada socialistă fost caracterizată de o dezvoltare forțată cumva sau împinsă din sus, și încercăm să ne imaginăm o dezvoltare pe plan local care vine de jos în sus, bazată pe ceva care izvorăște din sine, mai autentic. Nu e oare o problemă că regiunea noastră de fapt e foarte amestecată, că nu e o regiune cu o singură față ci cu mai multe influențe din diferite zone, puse laolaltă într-un colaj?
Asta poate deveni un avantaj într-o situație de cooperare, nu competiție. Oricum suntem cuprinși în zone de influență mult mai întinse: hainele, telefoanele si televizoarele sunt făcute în Asia, mancarea din supermarketuri altundeva. Cele mai banale și intime gesturi activează aceste procese întinse pe mari distanțe: o economie asupra căreia omul de la capăt de linie nu are niciun fel de control, iar periferiile se luptă între ele pentru accesul la contracte și favoruri. O socio-economie bazată pe om, nu pe creșterea abstractă, ar urmări, din contră, recâștigarea controlului real la baza societății, sau cel puțin limitarea sau înlăturarea daunelor sociale și naturale cauzate de această extenuare sistematică a forțelor umane și naturale; de asemenea, ar urmări cooperarea între zone de la periferie sau semi-periferie, pentru a face față marilor interese și puteri. Într-o situație de cooperare, diferențele de care spui ar putea fi combinate laolaltă pentru a crea schimburi și lanțuri mai scurte ale valorii.
O altă problemă e că regiunea noastră trebuie sa aleagă de fapt între două mari tipuri de populism: populismul tehnocratic și populismul conservator. Un populism mai degrabă proamerican, și tendința opusă, care ar fi orbanismul sau putinismul. E o alegere care poate apărea în fiecare țară din regiune. Și aici mă întreb și vreau să te întreb și pe tine: putem avea un populism propriu, și ce caracteristici ar avea acesta?
În primul rând aș zice că toată discuția geopolitică a distrus în timp sferele politice din regiunea noastră – le-a distrus în sensul că a golit partidele de ideologie. A contat mai mult cine e cu Vestul, ori cine e sau arată mai proeuropean. Ca urmare, nu a mai contat și nu s-a mai dezvoltat conținutul ideologic local, nici măcar cel liberal. Geopolitica superficială golește partidele de sensul lor ideologic, între timp neoliberalismul ciuntește și slăbește statele, capitalul corupe și creează diviziuni, iar populismele care vin se aștern pe acest fond al însărăcirii politicului, al crizelor prelungite și alienării. Populismul tehnocrat e o variantă de import a liberalismului occidental – el însuși aflat în plină criză – care încearcă să dreagă slăbirea statului din ultimele decenii, și care vorbește mereu de întoarcerea la “normalitate”, adică de menținerea pe linia de plutire ca nouă formă a idealului politic, precum și de menținerea statu-quo-ului – asta într-o lume care trece prin schimbări fundamentale! Populismul conservator e propus de noi elite – uneori foști liberali – care au acumulat între timp putere și capital și care încearcă să se confrunte cu crizele reale și slăbirea statului, dar care transformă misiunea statului în propria lor protecție și consolidarea propriei puteri. Nu foarte departe mai e și populismul fascist, care a apărut în ultimii ani, și care e unicul care oferă deocamdată o critică sistemică, ceea ce ar trebui să dea de gândit. Dar toate aceste forme de populism reflectă golirea de sens a politicii locale.
Cum poate apărea un altfel de populism în regiune? Ce ar putea da un impuls în regiune, in acest sens?
O altă cultură politică. Întâlniri ca cea de față ajută, dar e nevoie de instituții sau o instituție care să reprezinte regiunea, în afara celor create de interese private sau corporatiste. Instituții precum Casa de las Americas pentru America Latină organizează de pildă sistematic întâlniri ale actorilor culturali cu reprezentanți ai aparatelor de stat, dar și reuniuni regionale ale scriitorilor, cu oameni de știință etc. Astfel de întâlniri și schimburi nu mai au loc, sau au loc la o scară mult mai redusă și nesistematică. Ar fi nevoie de o umbrelă care să poată transforma aceste întâlniri mai mult sau mai puțin informale în proiecte comune cu rezonanță populară.
Oare problema nu este că în prezent suntem setați ca țări și societăți în competiție internă și externă?
Structura Uniunii Europene nu prea încurajează cooperarea regională, după cum nu încurajează în general nici inițiativele de autonomizare, precum mișcarea de remunicipalizare a orașelor, prin repreluarea serviciilor publice care au fost privatizate. Ceea ce rămâne e un fel de cursă a șoarecilor în competiție pentru resursele bugetului european. Toți aplică la proiecte de la aceeași sursă și fac alianțe temporare în interiorul partidelor europene ori în interiorul liniilor de finanțare – se luptă unii cu alții fără a mai avea timp să dezvolte o “cultură generală” comună.
Dacă vrem să dezvoltăm de exemplu relațiile româno-bulgare pe cine să ne bazăm – pe popor sau pe corporații?
Pe noi înșine în primul rând, atâta vreme cât întreținem și ne bucurăm de sentimentul singular al familiarității regionale. Uniunea Europeană e bună pentru anumite lucruri, dar nu reprezintă regiunea: nordul și sudul Dunării au în comun mai multe decât pot formaliza UE sau statele însele. Indiferent de situația politică la nivel național, și contra instrumentelor europene de pază a corporațiilor, orașe precum Sofia și București s-ar putea coaliza pentru a readuce în proprietatea municipală serviciile publice, care continuă să fie fragmentate și vândute pe feliuțe unor companii locale sau internaționale, creând astfel o întreagă încâlceală de care profită diverse grupuri de interese nefaste.
Dar cum au reușit să facă asta în Franța, și de ce nu are loc aici mobilizarea individuală?
Unele orașe au acces la resurse și au căi de acces la Uniunea Europeană, iar alte orașe au rămas fără astfel de acces. Diferențierea nu e de fapt graduală, ci structurală, ceea explică anomalia remunicipalizării Parisului, în timp ce această opțiune e anatemă pentru alte orașe, care rămân blocate din cauza contractelor private acumulate în timp record în ultimii ani.
E bine să încheiem cu o revenire la discuția noastră de acum patru ani de la Telciu, despre cum ar putea Europa de Est sau Europa Centrală depăși dependența. De cine este dependentă regiunea noastră de fapt? Oare nu sunt mai multe dependențe? Și de unde poate veni această energie? Nu vorbesc neapărat de putere politică, ci de energia necesară pentru echilibrarea sau rebalansarea acestor deviații.
Ideea de a ieși din dependență sau măcar a limita asimetriile nu a făcut și nu face în prezent parte din niciun program politic, al niciunui partid din România sau din regiune – poate s-ar putea spune ceva despre Ungaria, dar pe altă cale, conservatoare, plină și ea de iluzii. Din contră, filosofia politică a tranziției a propus explicit intrarea în relații de dependență: o alergătură în urma marilor puteri, ca peștișorii care înoată după un rechin, și imitarea cu destoinicie a marilor modele occidentale. Noțiunea desprinderii de dependențe a fost foarte puțin studiată. Economiile din regiune sunt dependente în primul rând de Germania, iar Germania s-a folosit de integrarea europeană, dar și de țările rămase în afara Uniunii Europene, ca sursă pentru micșorarea costurilor proprii de producție, și a costurilor pentru forța de muncă. Cu alte cuvinte, regiunea a fost o sursă de externalizare a costurilor pentru industria germană. Probabil acesta ar fi exemplul cel mai vizibil al dependentizării. Dar fenomenul e mult mai extins. În interiorul acestui model, unele țări – cazurile de “succes” – au reușit să manevreze dependența în sensul asigurării unei creșteri relative, ce a făcut posibilă și apariția unei clase mijlocii locale, dar cu prețul măririi inegalităților la nivelul general al societății și al generalizării consumismului fără a asigura măcar suveranitatea alimentară. În timp, dependențele s-au multiplicat, și nu se vede mai nimic ce s-ar pregăti în sens contrar, iar mecanismele structurale de dependentizare nu pot fi întoarse ori subțiate peste noapte.
Pe lângă dependența economică de Germania mai este și dependența energetică de Rusia sau chiar politică, fiindcă unele elite sunt legate de Rusia. Mai este și independență de securitate legată de blocul anglo-saxon de exemplu, sau NATO. Dar dacă dacă regiunea devine independentă asta va însemna o Europă Centrală pentru central europeni?
În mod realist, Europa nu poate fi complet independentă pe piața energetică – ori cea militară. Statele există într-un spațiu internațional al interdependențelor, care nu sînt altceva decît nevoi comune. Dar modul în care aceste nevoi comune sunt organizate diferă: o opțiune e cea individualistă, în care ne aflăm azi: lupta continuă între cei mai puternici și cei mai slabi, iar o cu totul altă opțiune e cea colectivă: organizarea unor consorții publice regionale sau europene în domenii de interes comun ca sănătatea, energia, sau transporturile, care descriu oricum spații trans-statale. Europa Centrală și de Est rămâne o zonă cu specific propriu, cu proximități și vecinătăți specifice, care are nevoie de o altfel de organizare a nevoilor comune.
Oare nu trebuie definite și independența sau decolonizarea? Iranul sau Venezuela sunt țări care vor mai multă independență, dar în același timp sunt poate prea specifice ca regimuri, iar pe de altă parte noi facem parte din Vest. Cred că inevitabil suntem legați economic de mai multe țări din lume și Vest. Deci ce înseamnă independență în condițiile unei interdependențe atât de puternice?
Poate că ar trebui să nu vorbim atât de mult de independență, cât de suveranitate populară și democratizarea relațiilor internaționale. Decolonizarea a dat câștig de cauză mișcărilor de eliberare națională, dar nu a diminuat neocolonialismul global, producând adesea elite locale care, în complicitate cu forțele coloniale și cele ale capitalului, au intrat într-o logică de consolidare a propriei puteri și au erodat activ suveranitatea populară locală. În mod similar, tranziția post-socialistă a slăbit statele și a diminuat suveranitatea populară, a mișcat centrele de luare a deciziilor înspre elite, capital, mari instituții internaționale etc. Or, toate statele se mișcă într-un câmp internațional al interdependenței. Practic niciun stat național nu poate fi complet autarhic, poate cu excepția Rusiei și a Statelor Unite, iar cele mai mici se lovesc în mod inevitabil de cele mai mari. Inevitabil statele există în relații de dependență reciprocă. Dar scopul politicii internaționale e tocmai democratizarea acestor relații. În mod realist vor exista mereu relații asimetrice de putere. Dar tocmai din cauza aceasta, afirmarea punctelor de vedere regionale și interperiferice ar întări procesul care duce la democratizarea relațiilor de interdependență, care la rândul său ar fi ceea ce ar da realitate sau consistență internațională independenței locale. Desigur, de la democratizare și pînă la decolonialitate ar fi încă o cale lungă.
Atît în interiorul statelor să zicem “mai suverane”, care și-au câștigat de o formă sau alta libertatea de a-și alege propria cale de democratizare și evoluție politică, cât și a celor să zicem “mai dependente”, care urmează modelele altora, problema internă comună e recâștigarea suveranității populare, adică a capacității populare de a defini sensul politicului. În prezent, sensul “suveranității” e însărăcit, e restrâns la aparatele de stat și la elitele care le conduc. O reorientare sistemică în direcția întăririi suveranității populare, a recompoziției sociale pornind de la nevoi colective, ar antrena o societate mai pregatită să facă față marilor schimbări ce se anunță la nivel mondial.
About The Author
