Florian Marin: Nu se poate vorbi de realizări când discutăm de tranziția justă în România

Vladimir Mitev

Florian Marin este un economist român, expert în management, politici sociale și  piața muncii. Acesta este doctor în științe economice și membru al Comitetului Economic și Social European unde ocupă funcția de vicepreședinte în cadrul Grupului II – Lucrători. 

Florian Marin explică de ce minerii din Valea Jiului nu văd tranziția justă ca o oportunitate, așa cum ar trebui să fie, ci ca o penalitate impusă de Bruxelles. El descrie o situație îngrijorătoare când vine vorbă de tranziția justă și viitorul regiunilor carbonifiere din România. Între altele Marin adaugă că e greu de explicat oamenilor cum România are  resurse energetice – gaz natural, carbune, dar plătesc unele dintre cele mai ridicate prețuri de energie din UE. 

Domnule Marin, în primul rând, tranziția justă oficial se desfășoară de ceva timp. Dar cum veți descrie gradul de realizare și reușitele la tranziția justă în România până la prezent?

Mecanismul de tranziție justă este un instrument care poate fi considerat un pas înainte, însă nu este de ajuns pentru a rezolva probleme atât de complexe precum tranziția justă. Să reorientezi economic și social zone întregi e un proces care, înainte de toate, durează mult și necesită, printre altele, inclusiv voință societală și voință politică.

În primul rând, din perspectiva absorției fondurilor puse la dispoziție României prin mecanismul de tranziție justă, performanțele României sunt mediocre, spre slabe. De ce vă spun acest lucru? 

Există o problemă de capacitate în a asigura managementul conform al acestor resurse. De asemenea, există o problemă de viziune cu privire viitorul zonelor miniere sau zonele care sunt eligibile sub mecanismul tranziției juste iar pe lângă acestea observăm existența unor deficiențe structurale care țin mai degrabă de relația cu lucrătorii.

În primul rând, nu există o coerență sau un timing care să coreleze ieșirea din anumite sectoare care dăunează mediului înconjurător și integrarea lucrătorilor în alte sectoare considerate a fi mai prietenoase cu mediul înconjurător. Să fiu foarte clar și specific. Este greu de crezut că un miner se va angaja ca frizer sau  cofetar după ce mecanismul de tranziție justă va finanța niște afaceri.

De ce vă spun lucrul ăsta? Noi spunem că mecanismul trebuie să creeze locuri de muncă atunci când este nevoie de ele deoarece degeaba  concediez  un miner și îl voi asigura un loc de muncă după 2 ani atunci când fondurile  europene vor genera niște rezultate concrete la nivelul mediului economic. Nimeni în România nu s-a gândit să coreleze aceste lucruri. 

Un alt element care e o mare barieră în succesul tranziției juste se referă la diferențele salariale. Pentru că e greu de crezut că un individ care a lucrat cu 4000-5000 de lei pe lună se va angaja cu 2000 de lei pe lună. Nu există o corelație între nivelul veniturilor pe care acest individ le avea lucrând într-un sector în care nu era prietenos cu un mediu și în corelație cu locurile de muncă viitoare implicit cu veniturile viitoare posibil obținute de acești lucrători. 

Aceste deficiențe structurale, nu numai că sunt bariere, sunt probleme de management  serioase la nivelul mecanismului pentru tranziție justă. Cel puțin din perspectiva lucrătorului, eu văd aceste elemente importante. 

Dacă ne referim la tranziția justă ca politică europeană și aici fac referire la Green Deal și la alte politici care sunt adiacente Green Deal-ului, inclusiv zona sindicală trebuie să înțeleagă mai bine ce înseamnă această tranziție, aceasta trebuind explicată mai bine, mai coerent. În urma unei cercetări la nivelul contractelor colective de muncă în vigoare, existente în cadrul unor companii din sectoare economice diverse, am constatat că nu există capitole sau clauze la nivelul acestor contracte colective de muncă care să vizeze tranziția justă.

Nu vorbim de tranziție justă sau nejustă, de tranziție în sine. Pentru că una din fricile pe care zona sindicală o are cu ceea ce privește tranziția, se referă la faptul că tranziția presupune foarte multe investiții. Ori există nevoia de investiții resimțite de companii pentru a putea funcționa într-o manieră prietenoasă cu mediul înconjurător riscă să afecteze  cheltuielile salariale  sau o potențială   creștere a veniturilor.

Pentru că o companie o să vină să zică că nu am resurse financiare să-ți cresc salariile, pentru că trebuie să investesc în tehnologii mai prietenoase cu mediul înconjurător, deoarece ne dă afară pe toți. Și atunci, din perspectiva asta, nu mi este foarte clar ce mecanisme de protecție, până la urmă, livrează statul român către forța de muncă, astfel încât corelarea nivelului salarial cu nivelul de trai să fie una reală și corectă în contextul tranziției juste. Nu găsim răspuns la această întrebare în momentul de față.

Un alt element care iar e important pentru zona sindicală deloc  abordată în România,  cel puțin pe agenda publică, se referă la nevoia de reducere a sărăciei pentru a susține agenda climatică. Pentru că tranziția fie ea că e verde sau digitală nu pot avea succes în contextul unei sărăcii aflate în creștere.

Și o să vă dau un exemplu concret și foarte pueril, dar e clar pentru a înțelege. Dacă eu nu am bani să-mi încălzesc locuința, mă duc să tai copacul din pădure. Pentru simplu motiv că prețul la electricitate este foarte mare și atunci nu o să-mi permit să-l plătesc. Sau prețul la mâncare, prețul la haine, că și astea, până la urmă, impactează semnificativ mediul înconjurător. 

Deci problema sărăciei este una nerezolvată în România, dar și la nivel european și asta afectează semnificativ discuțiile cu privire susținerea tranziției. Noi, la nivel european, menționăm tot timpul că, there is no green deal without a social deal. Europa a livrat un pact ecologic, dar n-a livrat un pact social. Și dacă ne uităm la modul în care reglementează acest mandat al Comisiei Europene, o să vedem că pactul social în continuare nu există. Revine pe agenda europeană zona de competitivitate. Sigur, motivată și de dinamica geopolitică din ultima perioadă. Însă, toate aceste discuții, la nivel european, afectează, până la urmă, într-o manieră directă și situația din România. 

Rostislav Rașev: Politicienii ar trebui să asculte de ingineri și experți atunci când decid cu privire la o tranziție justă

Am înțeles unele considerente sau probleme în felul în care se desfășoară a tranziției justă în România, poate și la nivel european. Dar ce rol joacă sindicatele românești în această tranziție justă? Cum se raportează nu doar ca retorică, ci și ca acțiune?

Pentru că în Bulgaria, de exemplu, KNSB, presupun că știți că, chiar dacă și la ei a existat anumită rezistență, de fapt a îmbrătișat tranziția justă gândind că banii care se acordă pe anumite segmente din fondul de tranziție justă ar putea fi folosiți în beneficiul muncitorilor. Și, de exemplu, cartografierea competențelor muncitorilor se întâmplă, din ce știu, datorită faptului că KNSB a îmbrățișat acest proces și, de fapt, chiar îl gestionează. 

Am înțeles întrebarea noastră și vă mulțumesc pentru ea. Acum, când discutăm despre managementul tranziției sau guvernanța tranziției, pentru că spre asta orientați întrebarea – sindicatele din România au un rol în sensul în care mecanismul pentru tranziție justă. România are un comitet de monitorizare iar în comitetul de monitorizare există, inclusiv, reprezentanți ai sindicatelor. 

Avem Consiliul Național Tripartit, unde sunt abordate inclusiv  elemente care țin de tranziția justă, iar sindicatele de asemenea sunt parte acolo. Însă, sindicatele au un rol natural în sprijinirea tranziției juste. De ce vă spun acest lucru?

Dacă vă uitați la principiile care ghidează acest mecanism, și anume partea de a nu lăsa pe nimeni în urmă, partea de unitate, partea de investiții în tehnologii prietenoase cu mediul, în skills-uri, în competențe, partea de echilibru, dar și partea de reducere până la urma sărăciei,  toate astea sunt preocupări sindicale. Și în România sindicatele au o preocupare în acest sens. Vă dau exemplul Blocului Național Sindical.

Blocului Național Sindical abordează în mod direct acest element, această tranziție, prin cursuri de formare profesională, prin cercetări, prin asistență tehnică în a aborda clauze verzi în contractele colective de muncă, dar și prin monitorizarea contractelor colective de muncă. În același timp, sindicatele sunt parte în mai multe structuri care vizează mai multe programe operaționale de la nivelul politicii de coeziune sau din PNRR, ambele aducând atingerea tranziției justă, pentru că tranziția justă nu înseamnă numai mecanismul pentru tranziția justă ci practic toate fondurile europene vizează acest demers prin concentrarea tematică pe care o trasează Comisia Europeană statului membru. Din perspectiva asta, sindicatele sunt extrem de integrate și aici mă înfer la Blocul Național Sindical, confederație unde eu activez.

Asemeni Bulgariei. Dar revin, situația asta e în toată Europa, pentru simplul motiv că ceea ce vrea tranziția justă intră în sfera de activitate primară a oricărei organizații sindicale. Inclusiv scheme de ajutor de stat care vizează punctual anumite companii sau anumite zone care țin de asigurarea tranziției sunt realizate, uneori, inclusiv cu susținerea organizațiilor sindicale.

În România s-au operaționalizat mai multe scheme de ajutor de stat care vizează acoperirea necesară de finanțare pentru ca anumite companii alea să fie mai prietenoase cu mediul înconjurător. Deci sindicatele au un rol activ care vizează, pe de o parte, relația cu guvernul, relația cu patronatele, dar și relația la nivel de companie prin intermediul contractelor colective.

În acest moment, la ce etapă a ajuns tranziția justă? Știu că, de exemplu, acest segment legat de IMM-urile a fost deja parcă desfășurat, știu că România e pe drum să acordeze ceva banii pentru microintreprinderii legate de acest aspect al tranziției justă, dar cu toate acestea, care e etapa tranziției mai concret? Ce s-a atins deocamdată ca realizării? Sau se poate vorbi chiar de anumite realizării?

Nu se poate vorbi de anumite realizării. Din punctul meu de vedere, realizările livrate până în momentul de față sunt insignifiante în relația cu amplitudinea și nevoile existente la nivel de societate. Nu putem vorbi de o realizare concretă atunci când nu punem nimic în loc.

Adică oamenii respectiv nu au o perspectivă clară cu privire la viitorul locului lor de muncă, viitorul orașului sau regiunii unde ei își desfășoară activitatea. Din punctul meu de vedere, situația este una destul de îngrijorătoare, dat fiind faptul că nu vedem niște realizări concrete, iar încrederea oamenilor în acest mecanism și în această tranziție scade. Și scade, pe de o parte, și pe fondul propagandei estice care e din ce în ce mai proeminentă.

Vedem că SUA a ieșit, de exemplu, din acordul de la Paris.  Sigur că, în acest context, pe lângă zona geopolitică atașată a acestei situații, vedem că în continuare suntem dependenți de gaz și suntem în continuare dependenți de cărbune pentru a susține, până la urmă, producția economică la nivel european, dar și în România. Deci nu discutăm de realizări conforme care să consolideze încrederea în acest mecanism.

Dimitar Sabev: Eterogenitatea intereselor politice și economice în regiunea carbonieră Marița-Est creează obstacole în calea procesului de tranziție echitabilă

Dimitar Sabev: Tranziția verde bulgară nu este transformatoare. Ea înlocuiește pur și simplu mările cărbune cu marea energia solară

Dacă ne uităm mai atent la situația din Valea Jiului, din punctul de vedere al muncitorilor și al aspectului sindical, dar și economic, ce se întâmplă acolo ca proces? Inclusiv în cadrul  tranziției juste, ce fel de transformare se întâmplă acolo?

Sincer, în afară de niște plăți compensatorii care vor fi livrate a celor lucrători și care sunt meritate până la urmă, din un anumit punct de vedere, nu vedem o viziune clară. Eu nu știu cum va arăta Valea Jiului în 10 ani sau în 15 ani. Nici Consiliul Județean sau Consiliile Județene, dar nici Guvernul României, în afară de niște strategii care sună bine pe hârtie, nu am văzut o fabrică nouă ridicată, nu am văzut niște locuri de muncă superior calitative  nou create.

Ori toate lucrurile astea, sigur că îți ridică niște semne de întrebare cu privire la succesul acestor fonduri de a asigura o tranziție economică și socială a acelor regiuni. Cred că mai degrabă, dacă mă uit la lucrătorii din Valea Jiului, se luptă mai degrabă să țină minele deschise, astfel încât să păstreze situația economică actuală și nu neapărat  se luptă pentru  tranziție. Și asta spune multe din punct de vedere social.

Adică tranziția ei nu o văd ca o oportunitate, așa cum ar trebui să fie, ci mai degrabă ca pe o penalitate pe care Bruxellesul o livrează către aceste regiuni. Deci, din punctul meu de vedere, v-aș răspunde mai concret la întrebare, dar în afară de niște plăti compensatorii și de niște programe de concediere, n-am văzut alte lucruri notabile care să merite abordate în Valea Jiului.

Ministrul Energiei Sebastian Burduja a avut, imediat după ce Donald Trump a devenit președinte american, domnul Burduja a luat o linie anti sau sceptică la adresă tranziția verde. Ce putem aștepta din acest viraj în politică statului român? Adică ce forme concrete va avea această distanțare, renegociere sau redefinire a tranziției verde și a tranziției juste?

 Am urmărit declarațiile domniei sale vis-a-vis de acest element. Este fix ceea ce vă spuneam mai devreme. E greu din punct de vedere politic și domnia sa are responsabilitatea să facă lucrul ăsta, să explice unei populații care are acces resurse energetice că plătește cel mai mare preț la energie. De asemenea, dacă ne uităm la scepticismul în ceea ce privește tranziția climatică, este în creștere la nivel european.

Mai ales într-un context în care și raportul Draghi dar și alte documente, de exemplu raportul Leta,  vorbesc foarte mult despre zona de competitivitate. Și atunci existând mai multe state care și-au exprimat public această nemulțumire, România a ales o parte în care vrea să renegocieze anumite elemente din tranziția climatică. De fapt, aici este turnura pe care cred că o urmărește domnul ministru, și anume faptul că nu știu dacă ne permitem în momentul de față să renunțăm la tranziția climatică, dar mai degrabă vrem să avem o abordare mai soft în ceea ce privește țintele climatice.

Și aici mă refer în special la țintele 2030 și ambiția Comisiei Europene de a deveni o economie neutră din punct de vedere climatic  în anul 2050. Deci cred că acesta este cadrul în care ministrul a făcut declarația, sigur motivat și de faptul că Europa pierde în momentul de față competitivitate și atunci ai nevoie de energie ca să te dezvolți. Lucru enunțat inclusiv de raportul Draghi, există niște specificații clare în raportul respectiv cu privire la prețul pe care un european îl plătește pentru energie și prețul pe care îl plătește un american, de exemplu, sau alte persoane din alte state.

În tot acest cadru, nevoia de a avea energie ieftină, sau de a avea energie care beneficiază de niște procese de producție eficientizate, și aici mă refer în mod specific la gaz, cel puțin în cazul României, și la cărbune, sigur că, până la urmă, astea sunt zonele pe care le cunoaștem, există resurse și atunci am vrea să le folosim pentru a recupera deficitul de competitivitate în relația cu China și cu Statele Unite, pentru că, da, tranziția climatică afectează prețul, cel puțin pe termen scurt, la energie și implicit afectează și o anumită capacitate de a livra economie de scară.

Și atunci, din acest context, reacția ministrului a fost una mai degrabă, o interpretez ca fiind una politică. Însă, tranziția climatică nu trebuie abandonată, pentru că ea, ca principiu și ca mod de dezvoltare, este corectă din multe puncte de vedere.

Corina Murafa: Până acum tranziția justă este o oportunitate ratată în România

Dumneavoastră aveți multe contacte și la nivel european, la Bruxelles, și în general în cercurile sindicale și așa mai departe instituțiile sociale și economice a Europei. Ce fel de schimbare putem aștepta în epoca Trump cu privire la tranziția verde și tranziția justă? Adică bănuiesc ceea ce vorbiți, că un fel de val de căutare de renegociere vă influența politicile, dar cum în numele vă influența? Ce concret vă fi schimbat?

Situația nu e una clară, în sensul în care nici Statele Unite nu are o direcție sau, ce puțin, nu a asigurat predictibilitatea unei relații consolidate cu Rusia în detrimentul Europei sau cu Europa în detrimentul Rusiei, de exemplu. Și atunci n-aș putea să răspund. Însă, faptul că Statele Unite a ieșit din acordul de la Paris, faptul că Statele Unite beneficiază de resurse energetice importante, și aici mă refer în special la gaz lichefiat, dar nu numai, îi generează o poziție privilegiată în context global.

În același timp, trebuie să rămână calcul că Statele Unite a înmagazinat zeci de ani de zile petrol pentru a avea resurse energetice în situații critice. În momentul de toată, cel puțin la nivel global, putem cataloga această situație ca fiind critică, înainte de toate, deoarece cererea pentru energie electrică va crește foarte mult. 

Astfel că competitivitatea globală depinde de accesul la resurse energetice și de capacitatea de a susține un consum energetic important. În același timp, dacă ne uităm la necesarul energetic al Chinei pentru a menține traiectoria de creștere economică, China are nevoie de resurse energetice importante. Astfel că, iar această nevoie energetică a Chinei, dar și concurența, cel puțin economică, dacă ne uităm la taxele sau la barierele tarifare care se impun, vedem că situația geopolitică este una care încă nu este clară, dar războiul, cel puțin în momentul de față, pare a fi unul economic, făcând abstracție de situația din Ucraina.

Și în acest context, ministrul Burduja a menționat faptul că atunci când ai nevoie de energie și tu ai energie la dispoziție, în special în România, să nu o folosești, pare mai degrabă că ne trage un glonț  în picior. Am înțeles că aceasta a fost și expresia menționată de domnia sa. Deci cred că, cel puțin pe termen scurt, discuțiile despre tranziția energetică și cea climatică nu sunt abandonate însă sunt, cumva, puse pe un alt loc al ierarhiei, mult mai jos decât era în trecut.

Iar afirmația noastră se bazează și pe progresul global la COP. Dar când ne uităm la progresul concret livrat de aceste conferințe globale cu privire la finanțarea tranziției climatice, o să vedem că progresul este încă unul limitat. Astfel că, deși principal este corect, nu există îndeajuns de multă voință politică și îndeajuns de multă preocupare la nivel global pentru a face din această tranziție o realitate.

A nu se înțelege greșit, este o eroare, cel puțin strategică, față de generațiile viitoare care chiar vor avea de suferit în situația în care noi nu vom acționa. Iar organizațiile sindicale, în această perspectivă, trebuie să susțină tranziția energetică și tranziția climatică, pentru că, până la urmă, și accesul la  resurse devine o problemă importantă și nu mă refer numai la energie, putem adăuga cu ușurință și apa.

Vă pot da și mai multe exemple, deoarece resursele se împuținează. De aici și bătălia, dacă vedeți, au discuțiile cât mai clare despre resurse minerale, acces la metale rare, discuțiile despre Groenlanda sau alte zone care încă nu au fost exploatate până în momentul de față. Bătălia pe resurse devine din ce în ce mai proeminentă.

Iar tranziția climatică, în acest context, pierde din teren, pentru că nu a livrat, până la urmă, așteptări imediate. Însă trebuie înțeles faptul că tranziția, în esență, nu e o politică sau un cadru de dezvoltare care livrează rezultate imediate. Nu putem cere de la tranziția energetică să livreze rezultate în 5 ani, de exemplu. E un proces care presupune, până la urmă, o sinergie socială, un contract social care este orientat către zona asta. Ori noi nu am lucrat la aceste demersuri. Iar zona sindicală, deși ar fi putut să aibă un rol important, până în momentul de față, deși s-a implicat, nu poate să rezolve singură acest demers. Vă spuneam că Blocul Național Sindical a implementat măsuri concrete vizabil de această tranziție. Din păcate, e doar o confederație din multe altele.

Cum ați menționat, e o luptă pentru resurse, dar România, din mai multe clasamente, are un grad mai bun de suveranizam energetic. Adică România are resurse energetice. Și, de asemenea, în contextul actual, România are și ambiții în spațiul energetic, să fie cel mai mare producător de gaze naturale din Europa, să construiască mai multe blocurii nucleare, să construiască mai multe centrale eoliene și așa mai departe. 

Și aici vreau să vă întreb, pentru că este, de regulă, o divizie între capital și muncă, când se evoluează balanțele din economia, în ce măsură aceste mare grad sau relativ mare grad de suveranizam energetic, de resurse energetice beneficiar, adică dau beneficii pentru populația României, pentru cetățenii, pentru muncitorii, pentru consumatorii de energie și așa mai departe? Și în ce măsură sunt beneficii pentru corporații?

Foarte bună întrebarea noastră! Din perspectiva mea, cred că populația beneficiază mult prea puțin, și lucrătorii beneficiază mult prea puțin de avantajele de care România beneficiază din perspectiva resurselor energetice. Uitați-vă la prețul pe care îl plătim.

Iar corporațiile beneficiază semnificativ mai mult. Pentru că, din păcate, am văzut o clasă politică care mai degrabă a protejat zona capitalului și mai puțin lucrătorul. Acest demers fiind justificat și de modelul economic pe care îl are România, care, din păcate, e același de 30 de ani și care are nevoie de o schimbare principială.

Deci, cred că de resursele energetice ale României beneficiază mai mult companiile. Și o să vă dau un exemplu, dacă vrem să facem o comparație între modalitatea în care Norvegia, o țară săracă înainte să descopere petrol, a gestionat resursele lor energetice și cum a gestionat România, o să vedem că, în Norvegia, putem spune că beneficiile acestor resurse au fost orientate și către cetățeni. În România, din păcate, nu vedem acest lucru.

Observăm că principalele companii sunt străine iar statul încasează, sigur, niște dividende, dar și încasează bani din accize. Iar dacă ne uităm la Neptune Deep, de asemenea vedem că există o asociere cu alte companii. Și în acest context e important de menționat și faptul că nu există neajuns de multă transparență cu privire la modul în care aceste resurse sunt folosite.

Să vă dau un exemplu concret. Se referă la depozitele de gaz din România. Adică dacă înainte de sărbători ministrul ne-a asigurat că avem depozite de gaz să trecem iarna, în momentul de față există o anchetă cu privire la modul în care aceste resurse de gaz depozitate au fost folosite pentru că au scăzut foarte repede.

Deci este evident că nu avem transparență și nu avem o preocupare noi ca societate în a orienta aceste resurse într-un cadru în care să le convertim în avantaje pentru cetățeni în principal. 

Ați menționat că modelul economic a României nu s-a schimbat timp de 30 de ani și acum nu pot evita să vă întreb ce se va întâmpla dacă un președinte suveranist e ales, în ce măsură există o viziune alternativă pentru dezvoltarea economică a României și în ce măsură problemele care ați menționat pot fi adresate de un fel de guvernare sau președinte, mai degrabă suveranist?

Dacă știe ce are de făcut cu România, România este o țară destul de complexă din perspectiva resurselor. Vă reamintesc că România are în momentul de față cea mai mare biodiversitate din Uniunea Europeană. În sensul în care avem munte, avem mare, avem câmpii, avem apă destul de multă. E unul din cele mai bogate state în ceea ce privește resursele de apă, resurse energetice și așa mai departe. De ce vă spun acest lucru? Pentru că îți poți permite un model de dezvoltare la interior, în sensul în care are o diversitate mare de resurse care îți poate susține o reducere a importurilor. România nu are o situație similară cu alte  țări care au numai câmpie sau numai munte.

La noi nu e situația asta. Cred că acest lucru generează un avantaj. Însă, resursele, nu numai cele energetice, resursele de care beneficiază România nu sunt neapărat exploatate în interesul cetățeanului român.

Cred că, din această perspectivă, România are niște avantaje. Și acum, orice președinte, până la urmă, suveranist sau nesuveranist, sigur că trebuie să exploateze aceste elemente. Modelul economic din România a favorizat mai degrabă  capitalul străin și s-a bazat pe salarii mici și forță de muncă bine plătită.

În contextul în care capitalul străin scoate resursele alea din țară, după o formă sau alta. Nu știu dacă ne mai permitem un astfel de model, având în vedere că 5 milioane de persoane lucrează în alte state și nu mai avem acea forță de muncă bine pregătită și ieftină. Globalismul în esență are niște probleme de ideologie și vedem că se restringe ușor.

Da, să zicem că ați răspuns. Pentru că dacă există un model alternativ, el probabil trebuie articulat și discutat în societate și probabil sindicatele ar trebui să aibă un rol în pregătirea acestui model. Dar presupun și din răspunsul dvs că asta nu s-a întâmplat.

Fie că ne referim la un președinte suveranist sau nesuveranist, până acum nu s-a livrat o viziune de dezvoltare economică care să gestioneze coerent toate provocările cu care se confruntă România. De-asta cred că este nevoie, iar sindicatele își doresc sau trebuie să fie parte în acest proces de fundamentare a unei viziuni de dezvoltare pe termen lung. 

Însă ceea ce pot să vă spun este că după 1990 economia de piață a fost susținută de lucrători în mare parte sau de factorul de producție în muncă. Iar în momentul de fața reorientarea modelului economic care poate fi susținută sau ar trebui să fie susținută de factorul de producție capital, ori vedem că acest lucru nu se întâmplă. Pentru că modelul economic s-a bazat mai degrabă pe un principiu extractiv. Adică să luăm resursele, să le extragem, să le ducem în alte state.

Însă inclusiv toată propaganda asta suveranistă se bazează inclusiv pe faptul că resursele nu sunt exploatate în interesul românilor și că, confortul altora se bazează pe sărăcia românilor. Tocmai pentru că am avut un model economic care mai degrabă a favorizat această retorică. Asta sigur că e o greșeală atât a sindicatelor cât și a faptului politic. Dar în principiu a faptului politic.

Suntem într-o regiune care, începând de la Polonia până la Bulgaria, toată zona Europei Centrale și de Sud-Est, a avut cumva experiență similară relativ la același timp a aderat la NATO și Uniunea Europeană. A fost înainte parte din blocul estic. Acum provocările sunt tot similare cu tranziție justă inclusiv și tranziție verde și problemele de care vorbiți cu capitalul străin și capitalul local și dependența zonei noastre de capitalul străin.

Vreau să vă întreb ce fel de colaborare, schimb de experiență, acțiune comună există în cercurile sindicale, în zona noastră când vine vorba de subiectele de exemplu tranziție justă sau alte subiecte de acest tip legate de transformare, modernizare?

Există destul de multe instrumente în acest sens și sunt folosite. Eu chiar fac parte din experții care sunt recomandați de Comisia Europeană, din acea platformă de experți care pot asigura asistență tehnică regiunilor care doresc să acceseze fondurile  europene pentru tranziția justă. Există Comisia Europeană care asigură inclusiv asistență tehnică. 

În aelași timp, mișcarea sindicală e organizată într- o manieră în care numai câ permite, dar și realizează transfer de bune practici inclusiv în ceea ce privește tranziția justă. Avem confederația europeană, avem confederația internațională, sub aceste instituții se realizează întâlniri, dezbateri, discuții tehnice vis-a-vis de transferul de bune practici.

Avem regiuni care au fost dependente de sectorul minier și care în momentul de față nu mai sunt atât de dependente de sectorul minier. Ne uităm la regiuni din Polonia, care reorientat  modelul economic utilizat la nivelul anumitor regiuni asigurându-se un transfer către o economie bazată pe servicii astfel că sectorul minier nu mai este atât de proeminent.

Acest interviu a fost pregătit cu sprijinul Journalismfund, în cadrul unui proiect mai amplu privind tranziția justă în Bulgaria, România, Polonia și Cehia într-o perspectivă comparativă.

Foto: Florian Marin (sursă: Florian Marin)

Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram, iar aici e newsletter-ul lui din Substack!

About The Author