Utopia mic-burgheză a lui Călin Georgescu
Dincolo de retorică și profiluri psihologice, trebuie să înțelegem mai bine forțele sociale care-l susțin pe Georgescu și au de beneficiat de pe urma ascensiunii lui. În această alianță a elitelor dezmoștenite, care vor să pună mâna pe puterea politică, putem găsi esența proiectului politic al dreptei naționaliste. Și tot aici găsim și sursa antidotului la aceasta: contradicția dintre problemele reale ale oamenilor simpli care îl votează pe Georgescu și interesele de clasă ale elitelor pe care acesta le reprezintă. Utopia mic-burgheză a unui om cu un sfert de milion în bancă nu e alternativa anti-sistem de care are nevoie cea mai săracă și inegală țară din UE.
După ce la alegerile parlamentare de acum patru ani au eșuat total să anticipeze ascensiunea partidului naționalist AUR, de data aceasta institutele de sondare au dat un rateu de proporții epice. Nici măcar casele de pariuri nu au prevăzut că turul întâi al alegerilor prezidențiale din România de duminica trecută va fi câștigat de candidatul de extremă dreapta Călin Georgescu, cu aproape 23% din voturi. Dacă renumărarea voturilor va confirma aceste rezultate, în turul doi de pe 8 decembrie, acesta se va înfrunta cu un alt candidat de dreapta, Elena Lasconi, reprezentanta partidului neoliberal USR. Apărut ca de nicăieri, fără susținerea vreunui partid politic important, Georgescu a frapat și pus în gardă comentariatul, care acum caută febril să elucideze acest mister electoral. Cum a fost posibil?
Explicațiile dominante ale dreptei liberale se axează, ca de obicei, pe factori cel mult secundari, mai degrabă acceleratori decât cauzali – de la influența rețelelor online (TikTok) și religioase la presupusa interferență a Rusiei (plauzibilă dar încă nedovedită). Se eludează astfel complet rolul jucat în crearea condițiilor propice pentru un candidat anti-establishment de politicile economice de dreapta ale ultimelor trei decenii: privatizări în masă, sub-taxarea marilor averi, politica salariilor mici, șubrezirea drepturilor sociale, sub-finanțarea serviciilor publice. Din păcate pentru democrația românească, Lasconi susține tocmai astfel de politici. Parcă Brecht e cel care a spus că uterul fascismului e mereu fertil câtă vreme trăim în capitalism.
Comentatorii de stânga atrag, însă, atenția asupra acestor legături dintre neoliberalism și ascensiunea extremei drepte, evidențiind că votul anti-sistem a venit din partea păturilor sociale marginalizate. Georgescu a performat deosebit de bine în rândurile tinerilor cu studii medii (31%), categoria socială cea mai vulnerabilă la precaritatea de pe piața muncii și lipsa de acces pe piața imobiliară. După cum indică cercetări sociologice recente, tinerii sunt și tot mai sceptici față de sistemul democratic, 41% dintre ei fiind de părere că ar trebui să avem un lider puternic, „care nu își bate capul cu Parlamentul și cu alegerile”. După 1989, democrația liberală a venit la pachet cu economia neoliberală, iar eșecul celei din urmă de-a crea standardele de viață promise – care înseamnă mai mult decât creșterea PIB – a slăbit legitimitatea amândurora. Gradul relativ scăzut de sprijin pentru democrație nu poate fi izolat de nemulțumirea populară față condițiile materiale actuale și de deznădejdea cronică față de îmbunătățirea lor. Oamenii sunt deziluzionați nu doar față de prezent, ci și față de viitor, ceea ce deschide și mai mult apetitul pentru soluții radicale.
În plus, Georgescu a câștigat peste 43% din voturile diasporei, compusă în mare parte din oameni care muncesc mult, în condiții grele – oameni forțați să emigreze economic, care s-au lovit de discriminare în țările-gazdă și care poate regăsesc o demnitate pierdută în discursul naționalist bombastic care promite să facă din România o țară „mândră și puternică”. E un trend tot mai prevalent la nivel global, dar mai ales în Europa Centrală și de Est: emigranții dislocați din rațiuni economice, deziluzionați deopotrivă de țara-mamă (care i-a făcut să plece) și țara-gazdă (care nu-i acceptă întrutotul), văd în politicienii naționaliști un vehicul prin care își pot exprima acea deziluzie. Problema de fond e impactul socio-economic al restaurației capitaliste de după 1989, un proces brutal care a frânt destine și comunități, alungând milioane de oameni din țară și condamnând alte milioane la o precaritate ce pare fără scăpare și care afectează toate aspectele vieții sociale din România, de la locuințe la slujbe la spitale.
Aceste realități obiective nu puteau să nu se reflecte, în moduri difuze, și la nivelul opiniei publice. Un studiu de acum câțiva ani a arătat, printre altele, că peste 90% dintre români vor ca statul să finanțeze proiecte care să creeze locuri de muncă, circa 80% ca statul să investească mai mult în serviciile publice și în reducerea sărăciei, iar 73% consideră că statul ar trebui să ia mai mult în considerare nevoile angajaților decât pe cele ale angajatorilor. Așadar, există, fie și în stare embrionară, un vast electorat de stânga în România, cel puțin pe teme socio-economice. Numai că, în absența unui partid de stânga cu priză la publicul larg, care să preia acele teme și să deruleze campanii de masă în jurul lor (nu doar în preajma alegerilor, ci mai ales între alegeri), o parte din acest electorat va fi sedus de candidați „anti-sistem” reacționari, care promit o schimbare față de status quo, oricât de vagă și irelevantă ar fi ea.
Totodată, însă, nu trebuie exagerată popularitatea lui Georgescu în rândurile claselor populare. Cele peste 400.000 de voturi obținute în diaspora reprezintă, totuși, sub 10% din electoratul român aflat în străinătate. De altfel, aceste alegeri au avut a doua cea mai scăzută rată de participare, circa 52%, dintre toate alegerile prezidențiale de după 1989. Cu alte cuvinte, aproape jumătate dintre cetățenii cu drept de vot nu au fost inspirați de niciunul dintre candidați să meargă la urne. E o greșeală de altfel comună printre politologii și comentatorii mainstream, inclusiv mulți de stânga, să supraliciteze rolul jucat de așa-zișii „left behind” în ascensiunea extremei drepte. E o greșeală izvorâtă din asumpțiile pluraliste, liberale, despre centralitatea actului electoral într-o democrație capitalistă, care ignoră puterea structurală și disproporționat de mare pe care anumite clase sociale o au față de altele la nivel economic, mediatic și politic.
Preocuparea exclusivă cu profilul votanților extremei drepte, împărtășită în aceste zile de majoritatea stângii românești, riscă să obscureze caracterul de clasă al acestei extreme drepte și, în special, al elitelor care o conduc și/sau o finanțează. De la Orbán la Trump și de la Meloni la Bolsonaro, extrema dreaptă este, în ciuda retoricii sale populiste și anti-elite, vehiculul politic al anumitor grupuri sociale privilegiate care își doresc mai multă influență politică. După cum am argumentat în altă parte, forțele populismului de dreapta tind să reprezinte interesele acelor secțiuni ale claselor capitaliste care fie își simt periclitat statutul hegemonic (industria combustibililor fosili) ori consideră că au avut mai mult de pierdut decât de câștigat în urma globalizării neoliberale (capitalul domestic din țările periferice). E vorba de o luptă pentru hegemonie între facțiuni rivale ale elitei. Iar cazul Georgescu nu face rabat de la acest fenomen global și nici nu poate fi înțeles în afara lui.
Ideologia sa eclectică și elucubrațiile pe teme exotice tind să bruieze agenda socio-economică propusă de acesta. Contrar unor comentarii liberale despre presupusa incoerență a viziunii sale socio-economice, viziunea lui Georgescu e de fapt mai coerentă decât a majorității candidaților. Manifestul său nu lasă nicio urmă de îndoială în privința intereselor de clasă pe care vrea să le promoveze:
„Proprietatea mică și mijlocie trebuie încurajată, protejată și susținută în mod prioritar. Nu vom avea de-a face cu un stat-dădacă şi care va redistribui egalitarist averea după modelul socialist, ci cu răspândirea largă a formelor asociative de proprietate productivă (asupra pământului, uneltelor, resurselor de educație) și prin accesul facil la capital ieftin. Succesul economic al României suveranist-distributiste se va baza prioritar pe capitalizarea micului producător”.
Viziunea economică a lui Georgescu e, de fapt, o utopie mic-burgheză – o țară de antreprenori mici și mijlocii, la sat și la oraș, în care nici clasa muncitoare și nici marele capital (român sau străin) nu pare să aibă un rol clar de jucat. Nu e societatea fără clase a comuniștilor, ci a unei singure clase – mica burghezie autohtonă.
Pe deasupra, Georgescu propune plafonarea cotei unice la 10%, inclusiv pe profitul obținut de companii (taxa pe profit fiind la 16% în prezent), care însă plăti numai 2% dacă au o cifră de afaceri de peste 1 milion de euro (deși nu e clar dacă taxa s-ar aplica pe profit ori pe cifra de faceri). Alte facilități fiscale ar fi oferite întreprinderilor agricole. Nu aflăm cum s-ar acoperi hăul bugetar astfel creat, ceea ce înseamnă efectiv și mai multă austeritate. Georgescu admite asta explicit când pledează pentru „reducerea imediată a aparatului de stat, prin relocarea acestora (sic) spre domeniul privat”. Deși statul ar urma să participe cu minimum 51% în „tot ceea ce înseamnă exploatări de resurse naturale pe teritoriul României”, acestea nu vor reveni în proprietate publică, ci vor fi subordonate în continuare logicii profitului.
Astfel, în contrast cu ce își dorește o majoritate a electoratului român și foarte probabil chiar a electoratului său, nu găsim nimic în programul lui Georgescu despre creșterea salariilor și a pensiilor (în continuare cele mai mici din UE); nimic despre îmbunătățirea drepturilor la locul de muncă; nimic despre reglementarea pieței imobiliare și construirea de locuințe accesibile omului de rând; nimic despre infrastructura de care România are urgentă nevoie; nimic despre reglementarea pieței energetice ori a celei financiar-bancare, care au făcut profituri record în ultimii ani în România. E un program economic de dreapta în slujba micii burghezii autohtone de mediul rural și mic-urban, care actualmente nu se simte suficient de bine reprezentată politic.
În primăvara anului trecut, Georgescu a fost ales președintele recent înființatului partid Alianța Antreprenorilor și Agricultorilor (deși nu e clar dacă încă ocupă această funcție). Auto-caracterizarea partidului ca fiind „reacția mediului de afaceri împotriva modului aberant în care politicienii guvernează” captează la fix caracterul mic-burghez al proiectului politic propus de Georgescu. La nivel structural, mica burghezie este o clasă socială prinsă între ciocan și nicovală: pe de-o parte, clasa muncitoare care vrea salarii și drepturi mai bune; pe de altă parte, marele capital care o amenință constant cu eliminarea de pe piață și care primește tratament preferențial din partea statului. În vremuri de criză, însă, când întreprinderile mici și mijlocii se închid pe capete, iar establishment-ul politic nu le sare în ajutor, mica burghezie se mobilizează politic într-o direcție reacționară, care vede inamici atât în clasele subalterne cât și în statul aflat în slujba marelui capital, de unde și dimensiunea anti-etatistă a programului lui Georgescu (dar și al AUR sau USR). Unul dintre clipurile sale de pe TikTok e grăitor în acest sens: „Voi știți câte firme se închid zilnic? Numai în București se închid 1500 pe lună, evident că toate sunt românești, cele străine sunt corporațiile, care, la rândul lor, nu plătesc taxe și declară profit 0”. Așadar, după cum bine punctează analiza celor de la GAS,
„Ascensiunea la putere a lui Călin Georgescu și a extremei drepte își are baza într-o serie de fenomene obiective, unul dintre cele mai importante fiind exproprierea burgheziei mici și medii de către capitalul transnațional. Aceste pături burgheze, fiind amenințate constant cu proletarizarea, ajung să vadă în statul burghez național ca pe o barieră în calea celor mai prădătoare acțiuni ale capitalului monopolist transnațional. Ele vor susține politic pe oricine vine cu o serie de măsuri intervenționiste și protecționiste de natură să le întârzie desproprietărirea—ceea ce extrema dreaptă face.”
Desigur că un proiect politic cu aspirații hegemonice nu se poate bizui pe o singură clasă socială, ci o alianță de clase și fracțiuni de clasă diferite. În cazul de față avem de-a face cu o coaliție între pături defavorizate (mai ales în rândurile tinerilor și ale diasporei) și mica burghezie autohtonă, însă o cartografiere mai precisă a blocului social din spatele lui Georgescu va mai lua ceva timp. Deocamdată, există indicii anecdotice că acesta ar beneficia și de sprijinul anumitor facțiuni ale serviciilor secrete (supradimensionate și suprafinanțate de toate guvernele de după 1989, problemă majoră despre care manifestul lui Georgescu nu suflă o vorbă) ori de oameni de afaceri apropiați capitalului rusesc (o conexiune economică pe care o regăsim și în cazul regimului Orbán).
Dar Georgescu însuși are un trecut profesional asociat cu instituții guvernamentale și interguvernamentale pro-occidentale, precum Centrul Național de Dezvoltare Sustenabilă și, respectiv, ONU. Cum se explică atunci retorica sa „suveranistă”? Poate că răspunsul se relevă cel mai clar în traiectoria soției sale, Cristela Georgescu, care îi susține cu aplomb proiectul politic. După o carieră de 15 ani în sucursala românească a băncii americane Citibank (a patra cea mai mare din SUA), unde a promovat până la rangul de vicepreședintă, Cristela Georgescu a făcut o schimbare profesională, fiind în prezent o mică antreprenoare în domeniul „sănătății naturale”. Momentul tranziției pare să fi coincis cu decizia din 2012 a băncii-mamă de a-și reduce drastic operațiunile din România. Poate că schimbarea de carieră nu a fost atât de voluntară pe cât ar părea la prima vedere. În definitiv, mica burghezie nu e doar pasibilă de proletarizare și declasare, ci și de recrutare din rândurile membrilor declasați ai burgheziei compradore – casta socială a băștinașilor care reprezintă și mediază interesele marelui capital străin. În Polonia, de pildă, ascensiunea dreptei naționaliste (Lege și Justiție) din ultima decadă a fost sprijinită în moduri substanțiale de bancherii compradori supărați că băncile-mamă din Vest nu ofereau credite avantajoase companiilor domestice.
Așadar, dincolo de retorică și profiluri psihologice, trebuie să înțelegem mai bine forțele sociale care-l susțin pe Georgescu și au de beneficiat de pe urma ascensiunii lui. În această alianță a elitelor dezmoștenite, care vor să pună mâna pe puterea politică, putem găsi esența proiectului politic al dreptei naționaliste. Și tot aici găsim și sursa antidotului la aceasta: contradicția dintre problemele reale ale oamenilor simpli care îl votează pe Georgescu și interesele de clasă ale elitelor pe care acesta le reprezintă. Utopia mic-burgheză a unui om cu un sfert de milion în bancă nu e alternativa anti-sistem de care are nevoie cea mai săracă și inegală țară din UE.
Foto: Pagina site-ului lui Călin Georgescu dedicată programului său (sursă: screenshot)
Abonați-vă la canalul din YouTube al Cross-border Talks! Urmăriți pagina de Facebook și Twitter a mediei! Cross-border Talks are și un canal în Telegram, iar aici e newsletter-ul lui din Substack!
About The Author
