Trebuie să vorbim nu de un suveranism unit, ci de un suveranism divers și pluralist în Europa. Iar loialitatea sa principală nu este față de Rusia, ci față de… sine
O discuție transfrontalieră la plural despre partidele de extremă dreapta din PE
Malgorzata Kulbaczewska-Figat este o jurnalistă poloneză axată pe relații internaționale și probleme sociale. Ea este unul dintre fondatorii Cross-border Talks. În prezent, ea este consultant pentru migranții din Polonia, sprijinindu-i să își revendice drepturile în interacțiunea cu autoritățile poloneze. Malgorzata consideră că suveranismul UE nu este înțeles corect, deoarece este, în realitate, o mișcare diversă, cu multe specificități naționale și regionale, cu viziuni diferite asupra problemelor sociale sau geopolitice etc. Capacitatea de a face o distincție și de a fi conștient de nuanțe și specificități este esențială pentru a putea înțelege și trata corect acest curent politic și pe susținătorii săi. Malgorzata crede, de asemenea, că apariția și afirmarea acesteia are motive sociale, economice și culturale, care îi vor prelungi existența indiferent cât de mult este demonizată.
Dnă Kulbaczewska-Figat, populismul conservator și extrema dreaptă din UE au fost considerate fie pro-rusești, fie pro-americane până la alegerile UE din 9 iulie 2024. Ceea ce s-a întâmplat după această dată a fost apariția a și mai multe grupuri de extremă dreapta – avem grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (dominat de suveraniștii italieni, polonezi și români), există grupul Identitate și Democrație (dominat de Adunarea Națională a lui Marine Le Pen), există blocul nou format Patrioții pentru Europa (care reunește în principal partide din fostele țări austro-ungare) și există un alt bloc în formare „Europa Națiunilor Suverane” (care va fi condus de Alternativa pentru Germania). Care este sensul acestei înmulțiri a formațiunilor suveraniste? Care este principala lor loialitate politică – față de SUA, Rusia sau China, sau față de statele naționale și blocurile regionale din care fac parte?
Aș spune că principala loialitate politică a partidelor populiste de extremă dreaptă sau conservatoare este față de… ele însele. Vorbim despre structuri politice create pentru a maximiza numărul de voturi pe care le pot obține acasă, adesea centrate în jurul unei idei naționale și, în majoritatea cazurilor, în jurul unui lider carismatic. În al doilea rând, acestea sunt fidele principiului statului național, deoarece ideea națională este cea care le animă, spre deosebire de ideile de integrare europeană, multiculturalism sau frontiere deschise. Nu toate partidele de extremă dreapta predică un conflict deschis cu UE sau o ieșire a țărilor lor respective din comunitate, dar toate se joacă cu dinamica negativă dintre propria națiune/stat și comunitatea europeană sau chiar globală, care ar priva națiunea de autenticitatea sa, impunând soluții juridice și mișcări politice.
Este un fapt că o serie de politicieni de extremă dreapta par să creadă în Rusia lui Putin ca țară care restabilește „valorile tradiționale” împotriva „Europei gay”, sau chiar arată, sau arătau înainte de invazia Ucrainei din 2022, un fel de fascinație față de Vladimir Putin ca un conducător puternic. Este, de asemenea, un fapt că Rusia a căutat în mod activ contacte cu partidele populiste conservatoare pentru propriile sale scopuri. Dar acest lucru nu este încă suficient pentru a spune că a fi un partid de extremă dreapta în Europa implică loialitatea politică față de Rusia, deoarece există și partide de extremă dreapta cu o dorință clară de a face parte din comunitatea europeană, de a sprijini Ucraina etc. – Fratelli d’Italia este cel mai puternic exemplu.
Există tendința de a vedea extrema dreaptă din Parlamentul European și din politica europeană ca un bloc monolitic. Cât de justificată este ideea de a o vedea ca pe ceva lipsit de diferențe și nuanțe? Cine este liderul final și purtătorul de cuvânt al extremei drepte din Europa?
Există o serie de aspecte asupra cărora partidele clasificate ca fiind de extremă dreaptă nu sunt de acord, chiar dacă împărtășesc euroscepticismul, atitudinile anti-migrație și, în multe cazuri, homofobia și anti-feminismul. În plus, partidele au alianțe și tensiuni între ele: să ne uităm doar la modul în care s-au format diferitele grupuri din actualul Parlament Euroepan, AfD fiind exclusă de Adunarea Națională, iar Konfederacja poloneză fiind împiedicată să se alăture Conservatorilor și Reformiștilor Europeni și văzându-și în cele din urmă membrii divizați în diferite facțiuni.
Orientarea geopolitică, sau poziția față de Rusia și războiul din Ucraina, este un aspect cu privire la care partidele în cauză au abordări diferite. Politica economică și socială este un alt aspect. Există partide de extremă dreapta care susțin o solidaritate socială limitată și un sprijin activ din partea statului doar pentru membrii propriei națiuni, precum Adunarea Națională, și există partide care combină conservatorismul extrem și anti-feminismul cu convingerea că nimeni nu ar trebui să intervină pe piață, precum VOX în Spania. Specificitățile naționale și regionale creează diferențe suplimentare între partide: în timp ce extrema dreaptă poloneză sau greacă pune accentul pe religiozitate și pe rolul creștinismului, populiștii francezi sau germani își bazează viziunea asupra țărilor lor respective pe argumente pur seculare.
Acestea fiind spuse, cred că este prea devreme pentru a decide cine ar putea fi liderul final al blocului de extremă dreaptă, mai ales că nu vom avea un bloc unitar al tuturor partidelor de acest tip. În acest moment, Giorgia Meloni este poate cea mai influentă figură dintre liderii extremei drepte, fiind singurul lider de partid de extremă dreaptă care a câștigat efectiv alegerile într-o țară occidentală (sudică), conducând cu succes un guvern pentru o perioadă mai lungă și păstrând o cotă de încredere ridicată. Pe de altă parte, liderii polonezi ai partidului Lege și Justiție, Jarosław Kaczyński și Mateusz Morawiecki, au servit drept modele pentru o serie de partide de extremă dreapta: și ei au preluat puterea, au păstrat-o timp de 8 ani și și-au continuat proiectul politic în ciuda presiunii politice din partea UE. Desigur, niciunul dintre ei nu mai este acum deputat european, astfel încât acțiunea și inițiativa în Parlamentul European ar fi întreprinse de altcineva. Și, bineînțeles, există Nașul Națiunilor Europei, sau grupul „austro-ungar”, Viktor Orban, a cărui Ungaria, la rândul său, a servit drept sursă de inspirație pentru suveraniștii polonezi, și nu numai.
Privind la diversitatea grupurilor și identităților suveraniste din Europa, ce se poate spune despre baza socială și economică a diferitelor grupuri? În ce măsură putem vorbi de un profil comun al alegătorului suveranist sau de interese economice comune în spatele fiecăruia sau a majorității partidelor suveraniste? Sunt acestea reprezentanți ai capitalului național sau mai degrabă ai muncitorilor și angajaților? Sunt ele definite nu în termeni pozitivi – prin oamenii care le susțin – ci în termeni negativi – prin opoziția lor față de elitele tehnocrate și ONG?
După cum a afirmat sociologul Raul Gomez într-un interviu acordat publicației Cross-Border Talks, este dificil să se traseze un portret universal al alegătorului de extremă dreapta, cu excepția unei caracteristici: un nivel scăzut de educație. Într-o serie de țări europene, alegătorii de extremă-dreapta sunt, de asemenea, mai susceptibili de a fi găsiți în orașele mici și în provincie decât în centrele urbane cosmopolite. Într-o serie de cazuri, extrema dreaptă a avut un succes deosebit în regiunile grav afectate de tranzițiile istorice și economice, cum ar fi fosta Germanie de Est sau nordul post-industrial al Franței.
Cu toate acestea, este imposibil să afirmăm în mod categoric că extrema dreaptă este partidul actual al lucrătorilor sau că reprezintă întreprinderile mici și mijlocii. Mai degrabă, partidele populiste de dreapta încearcă să atragă voturile ambelor grupuri și să pozeze ca apărători ai ambelor, chiar dacă interesele lor în capitalism sunt inevitabil contradictorii. Dacă un partid populist reprezintă un curent „național și social”, cum ar fi Partidul Lege și Justiție din Polonia, este mai ușor pentru acesta să obțină votul muncitorilor, mai ales în absența unei alternative solide de stânga. Dacă este mai degrabă un partid pro-capitalist care subliniază rolul mediului de afaceri, este mai probabil ca lucrătorii, chiar dacă sunt foarte dezamăgiți de viața lor, să se abțină decât să voteze pentru o astfel de alternativă.
Opoziția față de tehnocrație și elitele corporatiste/ONG ar putea fi una dintre caracteristicile extremei drepte, chiar dacă este adesea iluzorie. Există și un program pozitiv? Din nou, răspunsul este că depinde. Unele dintre partidele de extremă dreaptă, cum ar fi Chega din Portugalia, dar și Konfederacja din Polonia, seamănă mai degrabă cu proiecte politice atent elaborate, menite să facă cât mai mult zgomot posibil, să șocheze și să atragă cu presupusa lor îndrăzneală, decât cu partide care sunt co-create programatic de către alegătorii și susținătorii lor.
Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că în spatele votului populist se află adesea emoții autentice: alegătorii partidului Lege și Justiție din Polonia erau cu adevărat supărați pe politicile de austeritate ale primului guvern al lui Donald Tusk, la fel cum mulți italieni votează pentru Fratelli d’Italia din dezamăgire față de partidele „europene” și „democratice” aflate anterior la putere. O altă întrebare este cât de compatibile sunt așteptările alegătorilor (care includ uneori o reconstrucție completă a unui sistem politic și a elitelor) cu planurile reale ale partidelor. Dacă obiectivul principal al unui partid este să câștige mai multă influență, poate fi acesta numit un program pozitiv? În opinia mea, nu chiar.
Ce rol ar juca diferitele partide și grupuri suveraniste din PE dacă Donald Trump ar deveni președintele american pentru a doua oară la alegerile prezidențiale din 2024? Cât de mult ar fi ele doar camere de ecou pentru propaganda republicană americană ultraconservatoare și cât de mult ar avea narațiuni europene domesticite? Ar fi toate parte a unei potențiale apropieri americano-ruse și a antagonizării Chinei? Sau ar merge, în schimb, pe o agendă de politică externă mai complexă, diferită de a fi proxies ai lui Trump – de exemplu, promovarea autonomiei strategice a UE, afirmarea industriei de apărare a UE sau stabilirea de legături cu țările din Sudul Global în America de Sud, Africa și Asia?
Nu uitați că unele dintre partidele europene de extremă dreapta sunt mult mai vechi decât Trumpismul, la fel și ambițiile lor de a prelua puterea. Partide precum Fratelli d’Italia, care au o genealogie – prin activiști individuali și prin autodeclarații ideologice – ce datează din vremea lui Mussolini, sau Adunarea Națională, care a luptat pentru voturile francezilor timp de decenii, au urcat în vârf pentru a avea un succes propriu și nu pentru a face ecou unui populist din America, chiar dacă acesta este liderul unei superputeri mondiale. Sigur, un președinte ca Trump este o veste bună pentru ei, dar asta înseamnă că îl vor imita în toate? Eu nu cred. În ceea ce privește agendele complexe de politică externă, să ne amintim că acestea sunt partide care își pun statul, națiunea în centrul atenției.
Prin urmare, ele ar putea să se deschidă către sud dacă simt că acest tip de legătură ar putea fi profitabil pentru partea lor. În ceea ce privește autonomia strategică a UE, având în vedere războiul din Ucraina, cu greu îmi pot imagina că cineva va avansa această idee prea curând. Mai degrabă, mă aștept ca cel puțin unii suveraniști să afirme industria de armament și să consolideze legăturile cu SUA, poate chiar pretinzând că sunt un partener egal cu Washingtonul (la fel cum PiS din Polonia a jucat pe sloganul „a fi favoritul SUA”). Pe de altă parte, dacă războiul ucrainean se dovedește a fi și mai mult un impas și Trump se gândește serios să caute un tratat de pace cu Putin, suveraniștii europeni ar putea încerca să se prezinte ca „partidul păcii”, căruia îi pasă de proprii cetățeni, protejându-i de belicoși. Este ceea ce aștept de la AfD-ul german, de exemplu, și ceea ce austriecii fac deja.
S-a comentat faptul că unii suveraniști sunt antiucraineni, în timp ce alții sunt proucraineni în ceea ce privește războiul din Ucraina. Care este atitudinea diferită a suveraniștilor din UE față de războiul din Gaza, față de conflictul dintre Israel și Iran și față de lumea musulmană?
Nu văd niciun partid suveranist în actualul PE care să fie cu adevărat pregătit să susțină încetarea războiului din Gaza sau să condamne în mod semnificativ acțiunile Israelului care au dus la moartea a mii de civili. Iar explicația este clară: partidele de extremă dreaptă nu sunt aici pentru a aborda probleme și întrebări care necesită curaj. Ele doresc să acumuleze putere și influență și să nu intre în prea multe probleme. Niciuna dintre fracțiunile partidelor din Parlamentul European nu a vrut să-l aibă alături pe Grzegorz Braun, un eurodeputat polonez notor pentru stingerea lumânărilor menorei în parlamentul polonez, doar pentru că nu vor să fie acuzați de antisemitism. Și astăzi, să vorbești despre suferința oamenilor din Gaza înseamnă să riști o astfel de acuzație.
De aceea, nu mă aștept ca suveraniștii să înțeleagă prea bine poziția Iranului în conflictul cu Israelul, chiar dacă o republică care este religioasă în mod implicit ar putea fi un concept interesant, chiar tentant, pentru acei extremiști de dreapta care includ religia în viziunea și programul lor asupra lumii. În prezent, este pur și simplu prea riscant să iei partea Iranului sau să rămâi neutru în Europa, iar extrema dreaptă nu își asumă riscuri într-un joc care cu greu ar aduce voturi suplimentare acasă.
Cât de probabil este să ne așteptăm la un fel de sinteză între tehnocrați și suveraniști pe motiv că aceștia ar putea avea un context național sau regional în care interesele lor converg, spre deosebire de interesele altor perechi de tehnocrați și suveraniști din alte țări sau regiuni ale UE? Am văzut cum în unele țări – de exemplu, în Bulgaria, perioada Biden a fost marcată de apariția atât a tehnopopuliștilor, cât și a populiștilor rusofili, cu alegători care circulă între ei, spre deosebire de vechile partide ale tranziției bulgare.
Aș spune că o sinteză este posibilă chiar și la un nivel superior. Contrar afirmațiilor frecvente ale extremei drepte de a fi ceva nou în politică, anti-sistemic, aducând noi ordine și reguli, inovația lor este mai degrabă limitată la retorică și la limbajul nemilos pe care îl folosesc împotriva decorului conservator-liberal. În cele din urmă, majoritatea partidelor suveraniste nici măcar nu încearcă să atingă mecanismele pieței libere (ceea ce ar fi cea mai mare mișcare antisistem din zilele noastre), iar unele dintre ele, cum ar fi Chega, VOX sau Konfederacja, menționate mai sus, vorbesc despre acordarea unei libertăți și mai mari întreprinderilor, reducerea impozitelor și limitarea drepturilor lucrătorilor.
Având în vedere că UE a fost întotdeauna dominată de dreapta și de dreapta care favorizează competitivitatea în detrimentul solidarității și sprijinul acordat de stat întreprinderilor în detrimentul acțiunii statului în domeniul economic, motivele de cooperare între acest curent de „piață liberă extremă” din extrema dreaptă și „dreapta mainstream bună” pot fi surprinzător de largi. Situația este paradoxală pentru suveraniști, care își concentrează argumentația politică pe problema refugiaților și a migrației. Este ușor pentru mainstream să-i critice, inclusiv numindu-i fasciști (și pe bună dreptate), dar apoi vedem măsurile anti-migranți puse în practică de aceleași partide „drepte” și „democratice”, sau susținute tacit atunci când suveraniștii le activează. Gândiți-vă doar cât de des a fost criticată Polonia sub PiS pentru „contrareforma justiției” și cum UE a acceptat în liniște comportamentul inuman al polițiștilor de frontieră și al armatei poloneze la granița de est (care continuă sub actualul guvern democratic fără nicio îngrijorare din partea altor democrați).
Acestea fiind spuse, mă aștept cu atât mai mult ca extrema dreaptă și dreapta „clasică” sau „moderată” să caute alianțe la nivel național, acolo unde aritmetica politică o sugerează. Am văzut deja coaliții locale între Partidul Popular din Spania și VOX (deși s-au destrămat recent), sau un guvern suedez care include atât suveraniști, cât și centru-dreapta. Și nu aș fi prea surprinsă dacă Polonia ar vedea într-o zi o coaliție între Tusk și Konfederacja, deoarece există oameni în partidul lui Tusk care vorbesc cu fascinație despre programul extremist de piață liberă al acestuia din urmă. Până în prezent, Konfederacja a fost cea care a refuzat să se apropie de mainstream (pentru a-și menține imaginea de forță antisistem), și nu partidele „moderate” care au respins ideea de a lucra cu „extremele”.
S-ar putea ca în era Trump să apară suveraniști mai obscuri și mai înspăimântători, în timp ce unele dintre tipurile mai vechi de suveraniști se vor îndrepta spre Partidul Popular European, a cărui nominalizare pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, își va păstra poziția pentru încă 5 ani? Cu alte cuvinte, care este prognosticul dvs. general pentru viitorul populismului și suveranismului din UE în viitorul apropiat?
Categoric. Vedem deja un număr tot mai mare de cazuri în care extrema se apropie de mainstream și ceva și mai extrem se dezvoltă la dreapta acesteia. Extrema dreaptă devine din ce în ce mai agresivă în limbajul său, stigmatizând în mod liber orice oponent, inclusiv un om de dreapta moderat, drept un „stângaci nebun” care trebuie distrus.
Și acest lucru se întâmplă în contextul unui alt proces pe care îl sugerați în întrebarea dvs. – dar nu este vorba doar despre suveraniști care se îndreaptă spre un centru-dreapta sigur și respectat, ci și despre centrul-dreapta care adoptă discursul suveranist în încercarea de a-și păstra alegătorii și influența. Ceea ce a spus Donald Tusk despre migranți și securizarea frontierelor nu este diferit de ceea ce propun suveraniștii. Marine Le Pen a fost foarte mulțumită de legislația anti-migranți a lui Macron. Acest proces de convergență ar putea fi chiar mai periculos pentru democrație decât ascensiunea unor noi suveraniști, cum spuneți dumneavoastră, obscuri. Acest proces înseamnă că dezbaterea politică va fi împinsă foarte mult spre xenofobie, autoritarism și polarizare, ceea ce dăunează însăși capacității noastre de a avea o discuție politică, care ar trebui să fie un mijloc de a găsi o soluție care să fie cea mai bună pentru numărul maxim de cetățeni.
Nu vreau să fac o predicție despre ce tip de suveranism vom vedea peste cinci ani. Sunt sigură, însă, că curentul nu va dispărea, chiar dacă va lua forma unor tendințe concurente și chiar conflictuale. Atât timp cât statele și UE nu sunt capabile să răspundă unor fenomene precum migrația, schimbările climatice, inegalitățile, lipsa serviciilor publice într-un mod care să favorizeze solidaritatea și bunăstarea cetățenilor, vor exista nemulțumiri și vor exista voluntari care să le canalizeze. Fie cu credința într-o națiune glorioasă, fie cu o retrotopie a „vremurilor bune conservatoare” (care nu au existat niciodată). Și există semne că, pentru mainstream-ul (neo)liberal/conservator, existența unor astfel de „alternative”, care pot fi ușor respinse sau etichetate drept fasciste, este mult mai convenabilă decât a avea un oponent real de stânga care s-ar putea concentra pe atacarea privilegiilor corporatiste, mai degrabă decât pe fomentarea furiei împotriva Celuilalt.
Foto: Malgorzata Kulbaczewska-Figat (sursă: Cross-border Talks)
Abonează-te la canalul blogului Podul Prieteniei de pe YouTube, unde sunt publicate mai multe interviuri video şi audio! Blogul mai poate fi urmărit pe Facebook şi Twitter. Canalul lui din Telegram este aici. Iar aici este newsletter-ul lui de pe Substack.
About The Author
