Conflictul din Transnistria este cel mai ușor de rezolvat din spațiul ex-sovietic
Saint George Chapel is across the street from the Supreme Council, the Transnistria parliament building at Tiraspol.
Războiul din Ucraina a readus în atenția publică conflictul transnistrean, mai ales în contextul depunerii oficiale a candidaturii pentru aderare la UE a Republicii Moldova. Fără soluționarea acestui conflictul, șansa integrării europene a Republicii Moldova rămâne o utopie. Cât de greu ar putea fi el soluționat?
Interviu de Sidonia Bogdan.
Ștefan Morar este cercetător în științe politice la Universitatea din Montreal și a făcut trei ani de studiu în administrația publică transnistreană.
Ce înseamnă identitate transnistreană?
Ștefan Morar: Atunci când vorbim despre transnistreni, ne referim în primul rând la populația compusă din moldoveni, ruși și ucraineni în proporție de aproximativ o treime fiecare, ce trăiește pe malul stâng al Nistrului și sunt cetățeni ai statului (de facto) transnistrean.
Identitatea transnistreană construită în jurul limbii ruse a fost denumită ca atare în raportul nr. 13 al Misiunii CSCE (OSCE) în Moldova, din 1993. Acesta stipula că populația din stânga Nistrului a dezvoltat un sentiment de identitate propriu, împărtășit atât de slavi cât și de moldoveni.
Nenumărate alte studii serioase arată și mecanismele prin care a fost dezvoltată și instrumentalizată identitatea transnistreană de către autoritățile din stânga Nistrului.
Astfel, pentru transnistreni, termenul de regiune separatistă este un nonsens. Asta în primul rând din cauza conotației peiorative pe care termenul a căpătat-o la Chișinău, dar și datorită faptului că autoritățile de la Tiraspol au fost capabile să ofere cetățenilor toate beneficiile unui stat viabil, în măsura posibilităților.
La urma urmei, republica nerecunoscută deține controlul asupra unui teritoriu, are o populație permanentă, un guvern (cu capacitate administrativă, protecție socială, colectare de taxe și impozite, etc.) și chiar capacitate (limitată) de a intra în relații cu alte state.
După cum a arătat rezultatul referendumului din 2006, majoritatea cetățenilor doreau separarea de Republica Moldova și alipirea la Federația Rusă. Probabil că procentele s-au mai schimbat în ultimul timp, însă tendința rămâne aceeași.
Universul mental al transnistreanului este puternic ancorat în lumea rusă (Russkiy Mir).
Deci singura opțiune valabilă de renunțare la ideea de a trăi într-un stat nerecunoscut ar fi pentru punerea în practică a rezultatului referendumului de independență, respectiv recunoaștere internațională și alipirea la Federația Rusă.
Din cauza nerecunoașterii pe plan internațional, statului de facto îi lipsește legitimitatea externă.h
Cât de greu ar putea transnistrenii să fie reintegrați în Republica Moldova?
În scenariul reintegrării regiunii transnistrene există mai multe posibilități, în funcție de forma prin care se va realiza aceasta. Dacă forma va fi una agreată cu autoritățile de la Tiraspol, rezistența va fi una scăzută/limitată.
Până la urmă, mulți transnistreni lucrează pe malul drept al Nistrului și sunt integrați în Republica Moldova. Pe lângă asta, un indicator puternic este și votul destul de mare dat pentru Maia Sandu la ultimele alegeri prezidențiale, dar și numărul mare de pașapoarte și permise de conducere moldovenești.
Însă, dacă forma reintegrării va fi neagreată cu Tiraspolul, rezistența la schimbare va fi una crescută. Va crește tensiunea politică, discursul anti-moldovenesc se va acutiza, iar riscul de nesupunere socială va fi foarte ridicat.
Mulți rusofoni îi consideră pe etnicii moldoveni ca fiind încă ne-emancipați din punct de vedere social și astfel inferiori.
Au și un cuvânt special cu care îi clasifică – „bardak”. Aceasta era clasa de țărani cea mai inferioară în timpul Imperiului Țarist. Erau țăranii care nu aveau pământ și în general munceau pentru țăranii din clasele superioare.
În ceea ce privește poporul, cei 30 de ani de construcție a statului și a națiunii în Transnistria fac coabitarea într-un stat național aproape imposibilă. De aceea, va fi nevoie de o formulă de împărțire a puterii de tip consociațional.
Dar invers? Cum îi privesc moldovenii pe transnistreni, conaționalii lor sau nu?
Este surprinzător faptul că moldovenii de pe malul drept al Nistrului sunt foarte sceptici cu privire la identitatea regională a transnistrenilor. Totuși, sunt 30 de ani în care transnistrenii au fost expuși unui alt sistem de valori, unor alte practici statale și unor altor dinamici politice.
În același timp, imaginea moldovenilor de pe malul drept asupra transnistrenilor este o sumă de contradicții. Aceasta variază de la „separatiști” la „moldoveni de-ai noștri” în funcție de preocupările politice și sociale.
În perioade de tensiune politică și socială majore, aceștia sunt văzuți ca separatiști, rusofoni, rusofili etc. Însă nu trebuie să uităm că în ultimii ani, în Republica Moldova, Vladimir Putin a fost personajul politic cu cea mai mare cotă de încredere, undeva pe la 70%.
Așadar, imaginea pe care moldovenii o proiectează asupra transnistrenilor este una eterogenă și dinamică. Nu există o imagine concretă, mai ales că moldovenii de pe malul drept nu sunt în general interesați de Transnistria și transnistreni.
Cum ar putea acest conflict fi soluționat?
Trebuie spus din capul locului că în ultimii 30 de ani au existat și există factori endogeni și exogeni care au împiedicat și împiedică o soluționare viabilă a acestui conflict. Ambele părți implicate își doresc pacea, dar după propriile lor reguli. Fiind un conflict de tip prelungit, așteptările de rezolvare rapidă au scăzut considerabil, iar actorii implicați caută mai degrabă câștiguri mici și pe termen scurt.
Pentru a putea vedea soluționarea conflictului trebuie să îi înțelegem și rădăcinile. Spre deosebire de celelalte conflicte separatiste din spațiul post-sovietic, conflictului transnistrean i-a lipsit factorul etnic.
Separarea teritorială s-a produs din cauze politice.
De aceea, este văzut în literatura de specialitate ca fiind cel mai ușor de rezolvat conflict din spațiul post-sovietic.
Ștefan Morar
În același timp, politicul de pe ambele maluri a profitat timp de 30 de ani de pe urma status-quo-ului și anumite cercuri de interese preferă să prelungească această stare la nesfârșit.
Iar asta ar fi cea mai importantă piedică în calea soluționării conflictului.
O a doua ar fi formatul internațional de negociere 5+2 care și-a dovedit de multe ori limitele, sincopele și ineficiența în soluționarea conflictului. S-au făcut pași mici înspre transformarea conflictului, însă soluționarea sa este foarte improbabilă prin intermediul 5+2, unde Rusia și Ucraina trebuie să stea la aceeași masă ca mediatori.
În al treilea rând, forma de rezolvare este o piedică importantă. Raportul 13 al CSCE (OSCE) din 1993 spunea că nici statul unitar și nici o confederație nu ar funcționa în Moldova.
Asta s-a văzut și prin eșecul memorandumului Kozak din 2003, care a construit sensibilitate față de orice plan de federalizare în mentalul colectiv.
Moldovenii pare că preferă status-quo-ul oricărei forme de federalizare, vizibil și prin faptul că soluționarea conflictului transnistrean figurează printre ultimele priorități ale cetățenilor în majoritatea sondajelor de opinie.
O altă piedică majoră o reprezintă eșecul Memorandumului Meseberg, care sprijinea crearea unui dialog instituțional la nivel de miniștri de externe între UE și Rusia pentru rezolvarea conflictului transnistrean.
Nu în ultimul rând, o piedică o reprezintă și capacitatea scăzută de compromis a politicienilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Soluționarea conflictului necesită concesii din partea ambelor părți, însă asta reprezintă un risc major pentru politicienii implicați.
Astfel, ei preferă un joc cu sumă nulă, în care o parte trebuie să câștige totul, iar partea adversă trebuie să piardă totul. Ori asta nu este în niciun caz benefic pentru nimeni.
O altă piedică este capacitatea scăzută a UE în soluționarea conflictului, care fie nu deține instrumentele necesare pentru un astfel de demers, fie nu are puterea efectivă de a schimba percepția politicienilor de la Chișinău înspre o nouă abordare.
Astfel, soluționarea conflictului pare tot mai dificilă și trebuie să începem să ne gândim tot mai mult la o transformare a lui. Asta necesită o perioadă foarte lungă de timp, în care malurile Nistrului să se apropie treptat, până la o eventuală re-integrare. Însă până acolo e nevoie de mulți ani, voință politică și capacitate instituțională, precum și un climat geopolitic favorabil.
Războiul ruso-ucrainean reprezintă un context favorabil soluționării acestui conflict sau dimpotrivă? Ar fi Federația Rusă dispusă să piardă pe mai multe fronturi?
Războiul ucrainean reprezintă o adevărată fereastră de oportunitate pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Totuși, după 3 luni de la începutul războiului, încă nu au fost făcuți pași în acest sens.
Problema rezidă în faptul că niciuna dintre tabere nu e dispusă să accepte termenii celeilalte și nici nu are un plan serios înspre o rezolvare a conflictului. Se preferă inerția indusă de mișcările geopolitice regionale și internaționale.
Niciuna dintre părți nu dorește să își asume primul pas, acela de a oferi o viziune, o strategie, un plan de acțiuni serios care să deschidă negocierile bilaterale.
Totuși, trebuie menționat faptul că discuțiile informale dintre Chișinău și Tiraspol au avut ca rezultat un climat politic destul de liniștit. Deși au existat tensiuni induse de câteva operațiuni ruse sub steag fals, Transnistria a rămas stabilă din punct de vedere militar.
Federația Rusă deocamdată nu a dat semne că va folosi Transnistria în războiul cu Ucraina.
Ștefan Morar
De asemenea, nici nu a recunoscut-o, așa cum a făcut cu celelalte state de facto din spațiul post sovietic. Se pune întrebarea, ce înseamnă de fapt soluționarea conflictului? Deoarece aceasta poate lua mai multe forme.
Dacă soluționarea înseamnă reintegrarea, întrebarea va fi sub ce formă? În forma unei federații, a unei confederații sau a unui statut special pentru Transnistria.
Dacă soluționarea înseamnă dezintegrarea, atunci înseamnă că Republica Moldova va fi nevoită să recunoască independența Transnistriei, caz inimaginabil deocamdată pentru administrația de la Chișinău. În ambele forme, Rusia nu pierde.
După cum am văzut cu memorandumul Kozak, în orice constelație de reintegrare, Transnistriei va trebui să i se acorde drept de veto în ceea ce privește politica externă a Chișinăului.
Iar asta nu este decât în beneficiul Moscovei. Probabil că Federația Rusă ar avea mai mult de pierdut în cazul în care Chișinăul ar renunța la Transnistria, deoarece nu ar mai putea să controleze Republica Moldova, iar Transnistria ar deveni doar o enclavă între două state pro-europene.
Din moment ce Ucraina, Republica Moldova și Georgia și-au depus în aceeași perioadă candidatura la UE, toate având conflicte nesoluționate cu Rusia, crezi că ele s-ar putea soluționa împreună, „la pachet”, sau fiecare stat va căuta să negocieze separat cu Federația Rusă?
Nu există altă cale decât soluționarea la pachet, dar având în vedere specificul fiecărui conflict în parte.
Acestea sunt foarte diferite unul de celălalt, deși toate au ca sursă Federația Rusă/Uniunea Sovietică. Formatul rezolvării conflictelor ar trebui să fie unul internațional, între UE/SUA și Rusia și statele afectate, sub coordonarea unei organizații internaționale.
În orice caz, candidatura la UE nu înseamnă în niciun caz aderarea.
La Summit-ul de la Helsinki din 1999 Turcia a primit statutul de candidat, asta după ce a aplicat în 1987, însă este încă departe de a fi membru.
Așadar, pentru cele 3 state post-sovietice ne putem aștepta la o perioadă destul de lungă de timp pentru a le vedea membre depline în Uniunea Europeană. Asta oferă și un orizont de timp considerabil pentru a putea imagina un tip de schemă de rezolvare a conflictelor de pe teritoriile lor.
Textul a fost publicat pentru prima dată în limba română de PressHUB.
About The Author
